Duminica Samarinencei: Dincolo de etichete și către apa cea vie

de Episcopul Filaret

În Duminica Samarinencei, Sfânta Evanghelie ne pune înainte una dintre cele mai adânci întâlniri din întreaga Scriptură: întâlnirea dintre Hristos și femeia samarineancă la fântâna lui Iacov.
Femeia samarineancă era o persoană cu un trecut dureros, cu confuzie religioasă și cu multe întrebări duhovnicești. Și totuși, Domnul nostru a venit să-i ofere „apa cea vie” — harul și adevărul care vindecă sufletul omenesc.
Această Evanghelie este deosebit de importantă pentru noi astăzi.
Mulți folosesc termenul de „stiliști” sau „vechi-calendaristi” atunci când vorbesc despre creștinii ortodocși adevărați. Totuși, trebuie să ne amintim că acest termen a apărut inițial ca o etichetă batjocoritoare și disprețuitoare. El a fost folosit pentru a reduce lupta creștinilor ortodocși credincioși la o simplă atașare de un calendar, ca și cum credința noastră ar fi numai despre date și obiceiuri exterioare.
Însă noi nu credem pur și simplu într-un calendar. Da, calendarul face parte din păstrarea tradiției și este foarte important, însă el reprezintă numai o parte a mărturisirii noastre de credință.
Noi credem în Biserica Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească. Lupta noastră nu este în esență una calendaristică. Ea este duhovnicească, dogmatică și patristică. Ne străduim să păstrăm credința ortodoxă predanisită de Sfinții Părinți.
Din acest motiv, nu trebuie să ne vedem pe noi înșine doar ca pe o mică fracțiune religioasă sau ca pe o mișcare reacționară. Există o mare primejdie în dezvoltarea unei mentalități de „bârfă bisericească” sau a unei permanente mentalități de asediu.
Un om poate avea intelectual o eclesiologie corectă și totuși să fie lipsit de pocăință în inimă.
Cineva poate cunoaște fiecare jurisdicție, fiecare controversă, fiecare schismă și fiecare detaliu istoric, și totuși să nu-L cunoască pe Hristos Însuși.
Însăși femeia samarineancă a încercat la început să îndrepte convorbirea spre dezbinările și disputele religioase:
„Părinții noștri s-au închinat pe muntele acesta…”
Cu alte cuvinte: „Cine are dreptate? Unde este adevărata închinare?”
Dar Hristos a ridicat discuția la un nivel mult mai înalt:
„Duh este Dumnezeu, și cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh și în adevăr.”
Adevărata Ortodoxie nu este numai o corectitudine exterioară. Ea este viață în Hristos. Este curățirea inimii. Este comuniune cu Dumnezeu.
Din nefericire, uneori poate exista între noi o mentalitate aspră, suspicioasă, permanent polemică și consumată de critică și de bârfa bisericească. Acest duh nu este duhul Sfinților.
Sfinții Părinți aveau acrivie în chestiunile credinței, dar aveau și lacrimi, smerenie, rugăciune, discernământ și curăție a inimii.
De aceea, trebuie să ne întoarcem la Părinți — nu doar citându-i în dispute, ci studiind și trăind cu adevărat învățăturile lor.
Fiindcă, dacă sufletul nu este vindecat, chiar și mărturisirea corectă a credinței poate deveni o sursă de împietrire duhovnicească.
Lumea de astăzi este plină de suflete însetate — tineri confuzi, familii rănite și oameni epuizați duhovnicește. Ceea ce au nevoie să întâlnească nu sunt doar oameni mânioși și reacționari, ci creștini ortodocși autentici, care poartă înlăuntrul lor „apa cea vie” a lui Hristos.
Când femeia samarineancă L-a întâlnit pe Hristos, și-a lăsat găleata apei. Acest amănunt este profund simbolic. Ea și-a lăsat în urmă poverile și atașamentele cele vechi.
Poate că și noi trebuie să lăsăm în urmă anumite „găleți de apă”:meschinăria,
bârfa bisericească, și obsesia pentru personalități și facțiuni.
În schimb, trebuie să ne întoarcem mai adânc spre pocăință, rugăciune, vindecare duhovnicească și viața Sfinților Părinți.
La sfârșit, mântuirea nu va depinde de câte argumente am câștigat, ci de faptul dacă am ajuns cu adevărat să-L cunoaștem pe Hristos.