De către Arhimandritul Adrian
(Înainte de a citi cuvântul de mai jos, vă îndemn, pe cât vă este cu putință, să citiți mai întâi Viața Sfântului Sfințit Mucenic Aftonom, pe care îl prăznuim astăzi, 12/25 septembrie, sau să ascultați înregistrarea vieții sale. Cunoscând mai întâi pătimirea, credința, dragostea, râvna pentru propovăduirea lui Hristos și jertfa acestui sfânt, veți putea înțelege mai adânc și cu mai mult folos duhovnicesc cuvântul care urmează. Viața lui nu este doar o mărturie a unui timp trecut, ci un cuvânt viu pentru Biserică și pentru noi, cei de astăzi.) De la prigoana lui Dioclețian la mărturisirea dreptei credințe: chemarea la propovăduire, jertfă și ridicarea unei noi generații de preoți Pomenirea Sfântului Sfințit Mucenic Aftonom ne pune înainte chipul unui arhiereu pentru care adevărul lui Hristos a fost mai scump decât patria, liniștea, siguranța și, în cele din urmă, decât însăși viața. Privind la nevoința lui, nu putem rămâne numai la admirația față de un mucenic al veacurilor trecute, ca și cum prigoana, mărturisirea și lupta pentru păstrarea credinței ar aparține exclusiv istoriei. Viețile sfinților sunt vii tocmai pentru că ne cheamă să ne cercetăm pe noi înșine și să ne întrebăm ce suntem gata să pierdem pentru același adevăr pentru care ei au fost gata să piardă totul. Sfântul Aftonom era episcop în Italia în vremea împăratului Dioclețian. Când cumplita prigoană împotriva creștinilor s-a întețit, și-a adus aminte de cuvintele Mântuitorului: „Când vă vor urmări pe voi în cetatea aceasta, fugiți în cealaltă” (Matei 10, 23). A părăsit Italia și a mers în Bitinia, nu lepădându-se de mărturisire, ci păstrându-și viața pentru lucrarea Bisericii. Atâta vreme cât mai putea propovădui, boteza, întemeia comunități și ridica slujitori, viața lui aparținea turmei lui Hristos. A plecat dintr-un loc pentru a propovădui în altul. Și-a pierdut stabilitatea, dar nu și-a pierdut misiunea. A fost prigonit, dar prigoana nu i-a închis gura. A fost silit să se mute, dar fiecare nou loc a devenit pentru el un nou ogor în care să arunce sămânța Evangheliei. Ajuns la Soreos, a fost primit de Cornelie. La început nu vedem acolo o catedrală, o instituție puternică sau un cler numeros. Vedem un episcop prigonit, un om care îi deschide casa și câteva suflete care doresc să audă cuvântul lui Dumnezeu. Dar Aftonom propovăduiește. Oamenii vin. Inimile se aprind de credință. Casa lui Cornelie devine neîncăpătoare și din această sămânță se naște o comunitate. Se ridică o biserică închinată Sfântului Arhanghel Mihail, iar Cornelie, omul care la început doar își deschisese casa, este pregătit treptat pentru slujirea Bisericii: devine diacon, apoi preot și, în cele din urmă, episcop. Ce icoană minunată pentru o comunitate ortodoxă mică! Biserica poate începe într-o casă. Poate începe cu doar câteva familii. Poate începe cu un preot care străbate sute de kilometri pentru a săvârși Dumnezeiasca Liturghie. Poate începe fără bogăție, fără recunoaștere și fără putere lumească. Dacă însă există credință, rugăciune, pocăință, viață sacramentală, cateheză și jertfelnicie, ceea ce astăzi pare numai o sămânță poate deveni mâine un copac sub ale cărui ramuri să se adăpostească multe suflete. Această imagine dobândește o putere aparte când privim din nou spre Italia, țara din care Sfântul Aftonom a trebuit odinioară să plece din cauza prigoanei. Italia de astăzi nu este Italia lui Dioclețian. Creștinii nu sunt duși înaintea idolilor și siliți să aducă jertfă împăratului. Dar mărturisirea credinței cunoaște și încercări care nu sunt înscrise cu sânge în edictele împăraților. Există vremea muceniciei sângelui și există vremea în care creștinului i se cere să hotărască dacă adevărul credinței poate fi pus în cumpănă cu liniștea, acceptarea și avantajele acestei lumi. Și tocmai aici, în Italia de astăzi, la Padova, se ivește un nou început. Mărturisirea RTOC – Adevărata Biserică Ortodoxă Rusă, care se revendică din continuitatea tradiției Bisericii Ruse din Catacombe, este prezentă sub omoforul Preasfințitului Filaret, Episcop de Pallini și al întregii Europe de Vest. Astfel, pentru cei care caută această mărturisire, dreapta credință nu rămâne numai o amintire din Viețile Sfinților, o pagină din istoria Bisericii din Catacombe sau un dor după vremurile marilor mărturisitori, ci capătă un loc concret în care poate fi trăită, mărturisită și transmisă mai departe. În propria sa conștiință și mărturisire ecleziologică, RTOC – Adevărata Biserică Ortodoxă Rusă din Catacombe, socotește păstrarea nealterată a Ortodoxiei și îngrădirea atât de ecumenism, cât și de serghianism drept o datorie fundamentală a vremurilor noastre. De aceea, potrivit acestei mărturisiri și rânduieli bisericești, creștinii ortodocși care vin din jurisdicții considerate atinse de erezia ecumenismului sunt primiți prin Mirungerea cu Sfântul și Marele Mir, ca lepădare și curățire de această rătăcire și ca întoarcere la mărturisirea neștirbită a credinței ortodoxe. În acest sens, Padova poate fi privită ca un nou început: nu prin mărimea unei comunități și nici prin puterea ei exterioară, ci tocmai prin ceea ce ne învață viața Sfântului Aftonom — că lucrarea lui Dumnezeu poate începe de la foarte puțin. La Soreos a fost la început un episcop prigonit, casa lui Cornelie și câteva suflete care doreau să audă adevărul. Astăzi, la Padova, chemarea este aceeași: credința să fie trăită, Sfânta Liturghie să fie săvârșită, oamenii să fie chemați și catehizați, familiile să fie întărite, iar dintre cei care astăzi alcătuiesc începutul unei comunități să se ridice, cu timpul și cu ajutorul lui Dumnezeu, noi slujitori ai Sfântului Altar. Dar tocmai aici trebuie înțeles adevăratul sens al catacombei. Catacomba nu este un motiv de mândrie. Nu este romantismul clandestinității și nici satisfacția de a fi puțini împotriva celor mulți. Simplul fapt că o comunitate este mică, neînțeleasă sau marginalizată nu constituie prin sine dovada adevărului. Adevărul se mărturisește prin fidelitatea față de Hristos, prin dreapta credință, prin viață curată, prin Sfintele Taine, prin pocăință și prin roadele Duhului. Biserica din Catacombe înseamnă jertfă. Înseamnă disponibilitatea de a pierde avantajele exterioare pentru a nu pierde ceea ce conștiința bisericească mărturisește drept adevărul primit de la Apostoli și de la Sfinții Părinți. Înseamnă o comunitate poate mică, în care Dumnezeiasca Liturghie trebuie totuși să continue, copiii trebuie crescuți în credință, cei care vin trebuie catehizați, bolnavii trebuie cercetați, păcătoșii chemați la pocăință, iar viitorii slujitori trebuie pregătiți.
Tocmai aici Sfântul Aftonom devine atât de apropiat de nevoile unei asemenea comunități din Italia. El nu și-a măsurat misiunea după numărul celor pe care îi avea deja, ci după sufletele care puteau fi câștigate pentru Hristos. Nu s-a mulțumit să conserve o mică turmă. A propovăduit. A călătorit. A întemeiat comunități. S-a întors pentru a-i întări pe cei botezați. A format cler. L-a luat pe Cornelie de la condiția simplului om care își deschisese casa și l-a crescut până la treapta episcopatului. Aceasta este poate una dintre cele mai importante lecții pentru RTOC în Italia de astăzi. Nu este suficient ca o comunitate să supraviețuiască. Ea trebuie să rodească. Nu este suficient să păstreze credința pentru cei care se află deja înăuntru. Trebuie să o propovăduiască. Nu este suficient să aștepte mereu preoți veniți de departe. Trebuie să se roage și să lucreze pentru ca Dumnezeu să ridice slujitori chiar dintre fiii acestei comunități. Unde este Cornelie al nostru? Poate că viitorul preot se află deja printre noi. Poate astăzi ține o lumânare în biserică. Poate citește Apostolul sau cântă la strană. Poate este un tânăr care abia începe să descopere frumusețea slujbelor. Poate este un tată de familie care își crește copiii în frica lui Dumnezeu. Poate este omul care astăzi doar își deschide casa pentru rugăciune, asemenea lui Cornelie, fără să știe încă la ce slujire îl va chema Dumnezeu mâine.
De aceea, comunitatea trebuie să se roage pentru chemări la preoție și să creeze mediul duhovnicesc în care aceste chemări pot crește. Nu ajunge să spunem: „Avem nevoie de preoți”. Trebuie să existe familii din care să poată ieși preoți. Trebuie să existe tineri care să iubească Dumnezeiasca Liturghie mai mult decât comoditatea acestei lumi. Trebuie să existe citeți, cântăreți, cateheți și oameni care să cunoască Sfânta Scriptură și scrierile Sfinților Părinți. Trebuie să existe credincioși care să înțeleagă că Biserica nu este numai locul în care vin duminica pentru a primi ceva, ci Trupul lui Hristos în care fiecare este chemat să slujească. Și trebuie păzită o primejdie foarte mare: lupta împotriva rătăcirii să nu se transforme în ură față de oamenii aflați în rătăcire. Sfântul Aftonom nu a fost mare pentru că a avut dușmani. A fost mare pentru că a câștigat suflete pentru Hristos. Adevărata mărturisire nu dorește pierzarea celui pe care îl socotește rătăcit, ci întoarcerea lui. Nu se bucură când altul cade, ci când un suflet se ridică. Adevărul fără dragoste riscă să devină piatră în mâna omului; dragostea fără adevăr riscă să devină indiferență. Sfântul ne arată calea în care adevărul și dragostea se întâlnesc în jertfă. Aftonom s-a mutat din loc în loc, dar nu a fugit de Cruce. Și-a păstrat viața câtă vreme aceasta era de folos Bisericii, iar când Dumnezeu a îngăduit venirea ceasului muceniciei, nu s-a mai ferit. Sfârșitul său este cutremurător. În timpul Dumnezeieștii Liturghii, păgânii au năvălit asupra bisericii. Credincioșii au fost împrăștiați, iar arhiereul a fost ucis chiar în dumnezeiescul altar. Cel care aducea Jertfa cea fără de sânge s-a făcut el însuși jertfă, iar altarul înaintea căruia slujise s-a stropit cu sângele său. Aici se vede ce înseamnă cu adevărat slujirea. Preoția nu este profesie. Episcopatul nu este administrație. Mărturisirea Ortodoxiei nu este un steag sub care ne adunăm pentru a ne socoti mai buni decât ceilalți. Toate acestea își găsesc adevărata măsură numai înaintea Crucii. Păstorul adevărat este cel care, urmând Păstorului celui Bun, este gata să-și pună sufletul pentru oi. De aceea, pomenirea Sfântului Aftonom poate deveni o chemare pentru mica turmă a RTOC din Italia. Nu este de ajuns să supraviețuiască. Trebuie să rodească. Nu este de ajuns să păstreze o biserică deschisă. Trebuie să deschidă inimile oamenilor. Nu este de ajuns să existe un preot astăzi. Trebuie să ne rugăm ca Dumnezeu să ridice dintre fiii comunității preoții de mâine, mărturisitorii de mâine și, dacă va fi voia Sa, monahii și monahiile care vor duce făclia mai departe. Nu numărul trebuie să ne înspăimânte. Și începutul de la Soreos a fost mic: un episcop prigonit, un om numit Cornelie, o casă deschisă și câteva suflete care ascultau. Dar harul lui Dumnezeu a făcut ca acea casă să devină neîncăpătoare. Așa poate începe din nou o lucrare misionară și în Italia: de la o familie, de la o casă, de la o Sfântă Liturghie, de la un copil crescut în credință, de la un tânăr care simte chemarea preoției, de la un om care descoperă Ortodoxia și cere să fie primit în Biserică. Lucrurile mari ale lui Dumnezeu au avut adeseori începuturi pe care lumea nici măcar nu le-a observat. Aceasta să fie rugăciunea noastră pentru mărturisirea ortodoxă în Italia: ca Dumnezeu să facă din case biserici, din ascultători mărturisitori, din copii fii statornici ai Bisericii și dintre credincioșii de astăzi să ridice slujitorii Sfântului Altar de mâine. Iar dacă vor veni lipsuri, neînțelegeri, distanțe, mutări dintr-un loc în altul și încercări, să ne amintim de Sfântul Aftonom. El le-a cunoscut pe toate și totuși nu a încetat să semene.
Nu trebuie să căutăm catacombele. Trebuie să dobândim credința celor care, atunci când au fost siliți să intre în catacombe, au dus acolo cu ei Biserica vie. Nu trebuie să căutăm prigoana, ci să dobândim puterea de a nu ne lepăda de adevăr dacă încercarea va veni. Nu trebuie să căutăm mucenicia, ci să trăim astfel încât, dacă Dumnezeu ne va cere cândva mărturisirea până la capăt, răspunsul nostru să fie acela pe care sfinții l-au dat prin întreaga lor viață: HRISTOS MAI PRESUS DE TOATE!. Acesta poate fi cuvântul Sfântului Sfințit Mucenic Aftonom către Italia de astăzi: nu vă temeți dacă sunteți puțini; temeți-vă numai să nu se stingă focul credinței. Începeți chiar dacă începutul este mic. Propovăduiți chiar dacă sunteți neînțeleși. Întăriți familiile. Creșteți copiii în credință. Formați slujitori. Deschideți casele. Păstrați adevărul fără ură față de oameni și iubiți oamenii fără a face din dragoste un pretext pentru relativizarea adevărului. Din casa lui Cornelie s-a născut o comunitate. Din comunitate s-a ridicat un cleric. Din cleric s-a ridicat un episcop. Iar din sângele Sfântului Aftonom s-a născut o mărturie pe care aproape două milenii nu au putut să o șteargă. Poate că și Italia de astăzi așteaptă asemenea începuturi mici. Poate că Dumnezeu caută din nou un Cornelie care să-și deschidă casa. Poate caută un tânăr care să răspundă chemării preoției. Poate caută familii care să nu se rușineze să trăiască Ortodoxia.
Poate caută o comunitate mică ce nu întreabă mai întâi câți suntem, ci dacă suntem credincioși. Iar atunci când această credincioșie există, catacomba încetează să mai fie numai locul refugiului și devine locul unui nou început. *Sfinte Sfințite Mucenice Aftonom, cel ce ai păstorit turma lui Hristos, ai propovăduit dreapta credință, ai ridicat slujitori și ți-ai vărsat sângele înaintea Sfântului Altar, roagă-te lui Hristos Dumnezeul nostru să întărească turma Sa din Italia, să ridice păstori credincioși și mărturisitori, să păzească Biserica de rătăcire și să ne dăruiască tuturor puterea de a păstra dreapta credință până la sfârșit. Amin.