Referitor la chiliasm

+ Episcop Philaretos

 Și am văzut un înger coborându-se din cer, având cheia abisului și un lanț mare în mână. Și a prins pe balaur, șarpele, pe cel vechi, care este Diavolul și Satana, cel care rătăcește lumea locuită, și l-a legat pentru o mie de ani; și l-a aruncat în prăpastie, l-a închis și l-a închis cu o pecete peste el, ca să nu mai rătăcească neamurile până la sfârșitul celor o mie de ani; dupa aceste lucruri, este necesar ca el sa fie dezlegat putin timp. Și am văzut tronuri și s-au așezat pe ele și li s-a dat judecata și am văzut sufletele celor tăiați capul din cauza mărturiei lui Iisus și din cauza Cuvântului lui Dumnezeu și care nici nu s-au închinat înaintea lui, fiarei și nici chipul ei și nu au primit semnul pe frunte și pe mână; și au trăit și au domnit cu Hristos o mie de ani. Și restul morților nu au trăit până când cei o mie de ani nu se vor împlini. Aceasta este învierea, prima. Fericit și sfânt este cel care are parte la înviere, celei dintâi. Peste aceștia, moartea a doua nu are nicio autoritate, ci ei vor fi preoți ai lui Dumnezeu și ai lui Hristos și vor domni cu El o mie de ani (Apocalipsa 20:1-6).

    Chiliasmul, din cuvântul grecesc chilia (χίλια), sau milenarismul din cuvintele latine mille, „o mie” și annus, „an” descrie o credință bazată greșit pe Apocalipsa 20:1-6 că va exista o epocă de aur sau paradis pe pământ timp de o mie de ani când Hristos va domni înainte de Judecata finală. Conform acestei teorii, va exista pace și prosperitate pentru toți drepții vii și pentru cei care vor fi înviați din morți în acest scop.
    Nu vom discuta despre secte eretice care sunt cunoscute și ca chiliști, cum ar fi „Martorii lui Iehova” sau adventiştii, ci mai degrabă vom discuta despre chiliasmul în istoria Bisericii Ortodoxe.    Ideea de chiliasm poate fi remarcată mai întâi din răscoala mesianismului iudaic, în care evreii așteptau un Mesia care să stabilească o împărăție de o mie de ani cu Ierusalimul ca centru, căruia să fie supuși toți oamenii lumii.    Credința centrală a chiliasmului provine dintr-o interpretare greșită a capitolului 20 din Apocalipsa. Trebuie, în primul rând, să remarcăm că a existat o anumită ezitare în Biserica primară cu privire la includerea Cărții Apocalipsa în scripturile canonice ale Noului Testament. Această ezitare s-a datorat faptului că Cartea Apocalipsei este exprimată în totalitate în imagini și simboluri alegorice, care ar putea fi ușor interpretate greșit. Tocmai din acest motiv, Cartea Apocalipsa nu este niciodată citită liturgic în Biserica Ortodoxă.    Sfânta Evanghelie, însă, vorbește mult mai clar pentru ca toți să înțeleagă. Așadar, să examinăm vremurile de la sfârșit din ceea ce Hristos Însuși spune despre ele în Sfintele Evanghelii.    Capitolul 24 din Evanghelia după Sfântul Matei și capitolul 13 din Sfânta Evanghelie după Sfântul Marcu afirmă în esență același lucru. În aceste două capitole, Domnul, Dumnezeu și Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne spune:

   ,, Iar după ce a şezut pe Muntele Măslinilor, veniră la el ucenicii, deosebi, şi-i ziseră: Spune nouă când vor fi acestea şi care este semnul venirii tale şi al sfârşitului acestui veac? Răspunzând Iisus, le-a cuvântat: Vedeţi să nu vă amăgească cineva. Căci mulţi vor veni pe numele meu, zicând: eu sunt Mesia, şi pe mulţi îi vor amăgi. Şi veţi auzi de războaie şi de zvonuri de războaie; luaţi seama, nu vă speriaţi, căci trebue să fie toate, dar încă nu este sfârşitul.Căci se va ridica popor peste popor şi împărăţie peste împărăţie, şi va fi foamete şi ciumă şi cutremure pe a-locurea. Ci toate acestea sunt începutul durerilor. Atunci vă vor da pe voi la munci şi vă vor ucide şi veţi fi urîţi de toate neamurile pentru numele meu. Atunci mulţi vor fi slabi de înger şi se vor vinde unii pe alţii; şi se vor urî unii pe alţii. Şi mulţi proroci mincinoşi se vor scula şi vor înşela pe mulţi. Iar din înmulţirea fărădelegii, iubirea multora se va răci. Dar cel ce va răbda până la urmă acela se va mântui. Şi se va propovădui această evanghelie a împărăţiei în toată lumea spre mărturie la toate neamurile; şi atunci va veni sfârşitul. Deci, când veţi vedea urîciunea pustiirii, ce s’a zis prin Daniil prorocul, stând în locul cel sfânt – cine citeşte să înţeleagă – Atunci cei din Iudeia să fugă la munţi. Cel ce va fi pe casă să nu se coboare ca să-şi ia lucrurile din casă, Iar cel ce va fi în ţarină să nu se întoarcă înapoi ca să-şi ia haina. Vai de cele însărcinate şi de cele ce vor apleca, în zilele acelea! Rugaţi-vă să nu fie fuga voastră iarna sau în zi de Sâmbătă, Căci va fi atunci strâmtorare mare, cum n’a fost încă de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi. Şi de nu s’ar fi scurtat acele zile, n’ar mai scăpa trup de om, dar pentru cei aleşi se vor scurta acele zile. Atunci de vă va zice cineva: iată Mesia este aici, sau dincolo, să nu-l credeţi. Căci se vor ridica Hristoşi mincinoşi şi proroci mincinoşi şi vor da semne mari şi minuni, ca să amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi. Iată, v’am spus de mai înainte. Deci de vă vor zice vouă: iată este în pustie, să nu ieşiţi; iată este în cămări, să nu credeţi. Căci precum fulgerul porneşte de la răsărit şi se arată până la apus, aşa va fi venirea Fiului omului. Că oriunde va fi stârvul, acolo se vor aduna vulturii. Iar îndată după strâmtorarea acelor zile, soarele se va întuneca şi luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cădea din cer şi puterile tăriei se vor zgudui. Atunci se va atâta pe cer semnul Fiului omului şi se vor bate în piept toate seminţiile pământului şi vor vedea pe Fiul omului viind pe norii cerului, cu putere şi cu mărire multă. Şi va trimite pe îngerii săi, întru răsunător glas de trâmbiţă, şi vor aduna pe cei aleşi ai lui din cele patru vânturi, de la marginile cerurilor până la celelalte margini.,,

    Iar de ziua şi de ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl. Precum a fost în zilele lui Noe, aşa va fi şi venirea Fiului omului. Căci precum în acele zile, dinainte de potop, mâncau oamenii şi beau, se însurau şi se măritau, până în ziua în care a intrat Noe în corabie, Şi n’au ştiut până ce n’a venit potopul şi nu i-a luat pe toţi, la fel va fi şi cu venirea Fiului omului. Atunci, din doi care vor fi în ţarină, unul se va lua şi unul se va lăsa. Din două care vor râşni la râşniţă, una se va lua şi alta se va lăsa. Priveghiaţi deci, că nu ştiţi în care zi vine Domnul vostru. Aceea cunoaşteţi prea bine că, de-ar şti stăpânul casei la ce strajă din noapte vine furul, ar veghea şi n’ar lăsa să i se spargă casa. De aceea şi voi fiţi gata, că în ceasul în care nu gândiţi Fiul omului vine. Cine oare este sluga credincioasă şi cuminte pe care a pus-o stăpânul peste slugărimea sa, ca să le dea de mâncare la timp? Fericită este sluga aceea, pe care, viind domnul său, o va afla făcând aşa. Adevăr grăiesc vouă că peste toate avuţiile sale îl va pune pe el.Iar dacă acea slugă, rea fiind, va zice în inima sa: Stăpânul meu întârziază, Şi va începe să bată pe soţii săi de slugărie, să mănânce şi să bea cu beţivii, Veni-va stăpânul slugii aceleia în ziua când nu se aşteaptă şi în ceasul pe care nu-l cunoaşte. Şi-l va despica în două şi partea lui va pune-o cu făţarnicii. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor.  (Matei 24:3-31, 36-51).

   Din acest pasaj, putem vedea clar că atunci când Domnul nostru Iisus Hristos va veni brusc și neașteptat, nu va fi pentru a domni pe pământ timp de 1000 de ani, ci mai degrabă pentru a judeca imediat atât pe cei vii, cât și pe cei morți. Împărăția lui Hristos ,nu este nimeni alta decât Împărăția Sa veșnică – nu o Împărăție pe pământ de numai 1000 de ani. Hristos le spune Sfinților Săi Apostoli: „în casa Tatălui Meu sunt multe locașuri; altfel, ti-as fi spus. Mă duc să-ți pregătesc un loc. Și dacă Mă voi duce și vă pregătesc un loc, iar eu voi veni și vă voi primi la Mine, pentru ca acolo unde sunt Eu să fiți și voi. Și știți unde merg Eu și știți calea” (Sf. Ioan 17:2-4).    Cuvintele lui Hristos către Hoțul Bun clarifică natura Împărăției Sale:Și îi spunea lui Iisus: „Adu-ți aminte de mine, Doamne, când vei veni în împărăția Ta”. Iar Iisus i-a zis: „Adevărat îți spun că astăzi vei fi cu Mine în Rai”’ (Sf. Luca 23:42-43).    Conceptul că Hristos va domni literalmente cu cei drepți timp de 1000 de ani pe pământ nu intră în conflict cu faptul că Hristos este cu adevărat cu noi, așa cum spune El în Matei capitolul 28?    „Iar Iisus S-a apropiat și le-a vorbit, zicând: „Toată puterea Mi-a fost dată în cer și pe pământ. Duceţi-vă deci şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-i să păzească tot ce v-am poruncit; și iată, Eu sunt cu voi în toate zilele până la împlinirea veacului”’ (Sf. Matei 28:18-20).    Și cum rămâne cu Evanghelia Sfântului Luca când spune: „și fiind întrebat de farisei când va veni Împărăția lui Dumnezeu, le-a răspuns și a zis: „Împărăția lui Dumnezeu nu vine cu observare; nici nu vor zice: ‘Iată, aici!’ sau ‘Iată, acolo!’ Căci iată, Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul tău”. Și a spus ucenicilor: „Vor veni zile când veți dori să vedeți una din zilele Fiului Omului și nu o veți vedea” (Sf. Luca 17, 20-22).    Evangheliile și Crezul vorbesc despre două veniri ale Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Prima pornind de la vremea Întrupării Sale și terminând cu Sfânta Sa Înălțare, iar a doua când El „va veni iarăși cu slavă să judece și pe cei vii și pe cei morți; Al cărui Împărăție nu va avea sfârșit” (Crezul de la Niceea). Prin urmare, Împărăția nu este ceva pe care îl așteptăm în viitor, ci ceva care a început deja.    În citirea Epistolei pentru morți, citim „Căci Domnul Însuși Se va pogorî din cer cu un strigăt de poruncă, cu glas de arhanghel și cu trâmbița lui Dumnezeu; și cei morți în Hristos vor învia mai întâi. Atunci noi, cei vii, cei care au rămas , vom fi duși împreună cu ei pe nori la întâlnirea Domnului în văzduh, și așa vom fi mereu cu Domnul.” (1 Tesaloniceni 4:16-17). În această lectură, vedem clar că odată ce vom fi cu Domnul în vremurile de la sfârşit, vom fi cu El pentru totdeauna.    Și profetul Daniel ne spune că „mulți dintre cei ce dorm în țărâna pământului se vor trezi, unii pentru viața veșnică, iar alții pentru ocara și rușine veșnică” (Daniel 12:2). Acesta este cel care se trezește la judecata finală.    Credem în domnia prezentă a lui Hristos asupra tuturor lucrurilor din ceruri și că Sfinții Săi sunt deja cu El (Luca 23:42-43; Ioan 14:2-4; 17:24; Filip. 1:22-23; 2 Cor. 5). :6-8). Prin urmare, nu putem crede într-o împărăție viitoare, limitată și provizorie pe pământ, în care perfecțiunea se amestecă din nou cu imperfecțiunea, ci doar așteptăm (Romani 8:21; 1 Corinteni 13:10) înlocuirea cerului și pământului prezent cu un cer și un pământ în care locuiește dreptatea (2 Petru 3:13; Apoc. 21-22).    Sfântul Petru se referă adesea la ziua venirii Domnului ca la o zi a distrugerii pământului așa cum îl cunoaștem acum. „Iar ziua Domnului va veni ca un fur, când cerurile vor pieri cu vuiet mare, stihiile, arzând, se vor desface, şi pământul şi lucrurile de pe el se vor mistui.” (2 Petru 3:10). Și iarăși, „Iar despre vremuri şi despre ceasul sorocit, fraţilor, n’aveţi nevoie ca să vă scriem. Căci singuri ştiţi prea bine că ziua Domnului vine aşa, ca un fur în puterea nopţii. Atunci când vor zice: Pace şi linişte! atunci, fără de veste, dă peste ei pieirea, la fel cum dau durerile peste cea însărcinată, şi scăpare nu vor avea. Voi însă, fraţilor, nu sunteţi în întuneric, ca să vă apuce ziua aceea ca un fur.” (1 Tesaloniceni 5:1-4).     Scriptura nu prevede o înviere doar a celor drepți, așa cum se poate vedea în Fapte 24:15, „că va fi o înviere a morților, atât a celor drepți, cât și a celor nedrepți”. Cei neprihăniți care au adormit în Domnul sunt vii în Hristos și participă deja împreună cu Regele și Marele Preotul lor în împărăția preoțească din ceruri.    Pe scurt, Împărăția lui Dumnezeu există deja așa cum este descrisă simbolic de cei o mie de ani în Apocalipsa capitolul 20 și este așa cum spune profetul Daniel: „Și Lui i s-a dat stăpânirea, cinstea și împărăția; și toate neamurile, semințiile și limbile îi vor sluji; stăpânirea lui este o stăpânire veșnică, care nu va trece și împărăția lui nu va fi nimicită” (Daniel 7:14). Numărul 1000 este folosit exclusiv simbolic și, din acest motiv, din cele 23 de întrebuințări ale cuvântului „mii” din Noul Testament, 19 se află în foarte simbolica Carte a Apocalipsei.    În plus, dacă domnia pământească de 1000 de ani a lui Hristos este interpretată literal, atunci nu ar trebui să fie interpretate și literalmente deschiderile de pecete, trâmbițele, bolurile etc.    Capitolul 20 al cărții Apocalipsa nu este menit să contrazică învățăturile Evangheliei despre sfârșitul lumii și a Doua Venire a lui Hristos. Mai degrabă, vorbește despre bătălia dintre diavol și Biserică. Creștinii și-au sărbătorit întotdeauna victoria asupra Satanei la Învierea lui Hristos. Învierea și eliberarea de moarte și păcat încep cei 1000 de ani figurativi în care Hristos domnește printre credincioși până la a doua Sa venire glorioasă. Arată că diavolul își pierde fortăreața. Fericitul Augustin în Cetatea lui Dumnezeu, 20, 7-9, pp. 718-728, leagă „legarea” diavolului timp de o mie de ani (Apoc. 20:2) cu „legarea” „omul puternic”. ” în Marcu 3:27, „nimeni nu poate intra în casa unui puternic și să-i strice bunurile, dacă nu va lega mai întâi pe omul puternic; și atunci își va prăda casa” și cuvintele lui Hristos înaintea Patimilor Sale „acum este judecata lumii acesteia; acum va fi izgonit prințul lumii acesteia” (Ioan 12:31). „O mie de ani” este folosit alegoric pentru a simboliza o perioadă lungă de timp (de la Sfânta Înviere a lui Hristos până la Judecata finală), așa cum putem vedea în 2 Petru 3:8 „O mie de ani sunt ca o singură zi pentru Dumnezeu” și „ căci o mie de ani în ochii Tăi, Doamne, sunt ca ziua de ieri care a trecut” (Psalmul 89:4).    În cea mai mare parte, găsim idei chiliastice în cărți apocrife, cum ar fi Epistola lui Barnaba, Păstorul Ermei și a doua epistolă a lui Clement. Este adevărat că primii sfinți Iustin Martirul și Irineu au crezut într-un anumit nivel într-o împărăție de o mie de ani. Ei au moștenit aceste idei de la Papias (c. 70-160 d.Hr.), episcop de Hierapolis din Asia Mică. Sfântul Iustin însuși recunoaște că îi privește favorabil și pe cei care la vremea lui deja nu acceptau chiliasmul literal, spunând: „Sunt mulți care au păreri pure și evlavioase, care nu sunt de acord cu noi în ceea ce privește percepțiile noastre chiliastice” (Trypho, 80) . Istoricul Bisericii Creștine timpurii Eusebiu, care era el însuși împotriva chiliasmului, consemnează că Papias era un om cu inteligență scăzută (σφόδρα μικρὸν νοῦν).

    Opiniile personale ale ambilor Sf. Iustin și Irineu erau îngăduiți, deoarece până atunci, niciun Sinod Ecumenic nu se ocupase încă de chestiunea chiliasmului. Cu toate acestea, chiliasmul nu a devenit niciodată o credință larg răspândită a Bisericii și până în secolul al III-lea a dispărut în mare parte. Sfântul Irineu a respins, de asemenea, interpretările mai extreme ale chiliasmului, așa cum consemnează din nou istoricul Bisericii Eusebiu în Istoria sa Ecleziastică, Cartea a III-a, capitolul 28, spunând: „1. Am înțeles că în acest moment și-a făcut apariția Cerinthus, autorul unei alte erezii. Caius, ale cărui cuvinte le-am citat mai sus, în Disputa care i se atribuie, scrie următoarele despre acest om:2. „Dar și Cerint, prin revelații despre care pretinde că au fost scrise de un mare apostol, ne aduce înaintea noastră lucruri minunate despre care el, în mod fals, pretinde că i-au fost arătate de către îngeri; și el spune că după înviere, împărăția lui Hristos va fi întărită pe pământ și că trupul care locuiește în Ierusalim va fi din nou supus dorințelor și plăcerilor. Și fiind un dușman al Scripturilor lui Dumnezeu, el afirmă, cu scopul de a înșela oamenii, că va exista o perioadă de o mie de ani pentru sărbătorile căsătoriei.”3. Iar Dionisie, care a fost episcop al parohiei Alexandriei în zilele noastre, în cartea a doua a lucrării sale Despre făgăduințe, unde spune câteva lucruri despre Apocalipsa lui Ioan, pe care o trage din tradiție, pomenește pe acest om în următoarele cuvinte:4. Dar (se spun că) Cerint, care a întemeiat secta care se numea, după el, Cerintianul, dorind autoritate de renume pentru ficțiunea sa, a prefixat numele. Căci doctrina pe care a învățat-o el era aceasta: că împărăția lui Hristos va fi una pământească.5. Și fiindcă el însuși era devotat plăcerilor trupului și cu totul senzual în firea sa, a visat că acea împărăție va consta în acele lucruri pe care le dorea, și anume în desfătările pântecei și ale pasiunii sexuale, adică să spună, în mâncare, băutură și căsătorie, și în sărbători și jertfe și uciderea victimelor, sub pretextul cărora el credea că își poate răsfăța poftele cu un har mai bun. 6. Acestea sunt cuvintele lui Dionisie. Dar Irineu, în prima carte a lucrării sale Împotriva ereziilor, dă câteva doctrine false mai abominabile ale aceluiași om, iar în cartea a treia relatează o poveste care merită să fie consemnată. El spune, din autoritatea lui Policarp, că apostolul Ioan a intrat odată într-o baie ca să se scalde; dar, aflând că Cerinthus era înăuntru, a sărit din loc şi a năvălit pe uşă, căci nu suporta să rămână sub acelaşi acoperiş cu el. Și a sfătuit pe cei care erau cu el să facă la fel, zicând: „Să fugim, ca să nu cadă baia; pentru că Cerinthus, dușmanul adevărului, este înăuntru.”     Majoritatea proceselor verbale ale celui de-al doilea Sinod Ecumenic din 381 d.Hr. s-au pierdut, dar știm că acest Sinod l-a condamnat pe Apolinarie Milenarul și a condamnat, de asemenea și chiliasmul. Nota 41 a Sinodului II Ecumenic spune:    „[41] Aduși în rătăcire de cuvintele din cap. 20 din Cartea Apocalipsei (v. 3 la 7), unde spune că Satana a fost închis și legat timp de o mie de ani și că drepții care au participat la prima înviere au domnit împreună cu Hristos ca regi timp de o mie de ani, mulți oamenii și-au imaginat că, după a doua venire și judecata comună, cei drepți vor domni aici pe pământ ca regi o mie de ani împreună cu Hristos și apoi se vor înălța la ceruri și, din acest motiv, au fost numiți milenari. sau mileniști. Au fost două batalioane de milenari. Căci unii dintre ei obișnuiau să spună că în timpul acelor mii de ani trebuie să se bucure de orice bucurie și plăcere trupească; aceşti oameni erau adepţii lui Cerinthus, un elev al lui Simon, în secolul I, şi ai marcioniştilor în secolul al II-lea al erei creştine. Alții spuneau că nu trebuiau să se bucure de plăceri pasionale, ci mai degrabă de plăceri intelectuale potrivite ființelor umane raționale, al căror conducător era Papias episcopul Hierapolisului (în Euseb. Eccl. Hist, cartea 3, cap. 34) și alții. Prin urmare, este evident că Apollinaris a devenit un astfel de milenar al primului batalion, după cum reiese din ceea ce spune Sfântul Vasilie cel Mare (scrisoarea 332), și din ceea ce spune Teologul (Discurs 51) și din ceea ce spune Ieronim (Cartea 18). despre Isaia). Din acest motiv, pentru a respinge această erezie, acest Sinod a adăugat la Crezul Sinodului de la Nicea acea declarație, pe care a împrumutat-o ​​din sentința pe care Arhanghelul Gavriil i-a spus Maicii Domnului: „și a împărăției sale, nu va avea sfârșit” (Luca 1:33). Cât despre cei o mie de ani la care se referă Sfântul Ioan, ei nu trebuie să se împlinească după a doua venire a lui Hristos, iar Împărăția Domnului nu este descrisă în termeni de ani, nici mâncare și băutură, așa cum a spus Sfântul Pavel. (Rom. 14:17): ci, dimpotrivă, o mie de ani trebuie înțeles, conform celor versați în teologie, ca fiind intervalul de timp care se întinde de la prima venire a lui Hristos până la a doua, în timpul căreia Satana a fost legat, după cuvintele Domnului, spunând: „Acum este judecata lumii acesteia; acum, conducătorul acestei lumi va fi izgonit” (Ioan 12:31). Prima înviere, dimpotrivă, a avut loc pentru îndreptățirea sufletelor prin mortificarea infidelității și a răutății, despre care Hristos a spus: „Cine aude cuvintele Mele și crede în Cel ce M-a trimis, are viața veșnică și nu vine la judecată, ci are a trecut din moarte la viață” (Ioan 5:24), iar apostolul a spus: „Dacă ați înviat împreună cu Hristos. . . gândește-te la lucrurile de sus” (Col. 3:1-2). Și apoi, în acest interval de timp, a avut loc domnia drepților cu Hristos, fiind unirea lor cu El prin (adică prin) Duhul Sfânt și contemplarea și bucurarea luminii Sale dumnezeiești, despre care Domnul a spus , „Unii dintre cei ce stau aici nu vor gusta moartea până nu vor vedea Împărăția lui Dumnezeu venind cu putere” (Marcu 9:1).”     Este foarte clar că cel de-al Doilea Sinod Ecumenic a condamnat chiliasmul și a adăugat la Crezul de la Niceea dogma creștină că Împărăția Domnului nu va fi undeva timp de 1000 de ani, dar că nu va avea sfârșit.    Sfântul Andrei din Cezareea, cel mai cunoscut interpret al Cărții Apocalipsa ne spune clar: „După numărul de o mie de ani, în niciun caz nu este rezonabil să înțelegem atât de mulți (ani)…. Deducem numărul o mie pentru a indica fie un număr mare, fie perfecțiune… Cei o mie de ani, așadar, este timpul de la anul întrupării Domnului până la venirea lui Antihrist.” (Comentariul apocalipsei lui Andrei din Cezareea, cap. 60). Iar Sfântul Andrei din Cezareea continuă să spună: „căci după cum fusese scris mai sus, nu este necesar să se înțeleagă atât de mult cei o mie (de ani) după numărul (literal). Căci nici ceea ce se spune în Cântări, „omul va pune o mie de arginți pentru rodul său”, nici „o mie lui Solomon și două sute celor care păstrează rodul lui”, nu a însemnat acest număr, ci ( înseamnă) marea cantitate și desăvârșirea în seceriș, la fel ca și aici secerișul credinței în desăvârșire (este subînțeles) după care va veni fiul pierzării, omul fărădelegii…” (subliniază în original).    Sfântul Grigorie cel Mare, în lucrarea sa Morale din cartea lui Iov, menționează acești mii de ani spunând: „căci prin numărul de o mie el a desemnat nu cantitatea de timp, ci universalitatea, cu care Biserica exercită stăpânire”.    În mod ciudat, unii savanți moderni susțin că cel de-al Doilea Sinod Ecumenic (381) nu a condamnat chiliasmul în sine, totuși, Sfântul Grigorie Teologul știa că a făcut-o și a fost președintele sinodului pentru scurt timp după moartea lui Meletie al Antiohiei. În opinia Sfântului Grigorie, chiliasmul lui Apolinarie a fost un alt exemplu de ce nu putea fi considerat ortodox.    Vedem după secolul al II-lea că viziunea universală asupra Bisericii era împotriva chiliasmului. Părinții alexandrini s-au opus chiliasmului, de la primii scriitori până la însuși Sfântul Chiril, la fel ca și părinții capadocieni din Asia Mică și Augustin în Occident. Sf. Ieronim (c. 331–420) și Fericitul Augustin (354–430) reprezintă ambii o reacție împotriva speculațiilor despre datarea sfârșitului lumii și a literalismului în interpretarea imaginilor apocaliptice.    În Prologele de la Ohrid din 5/18 octombrie citim:„Iată un alt incident: în orașul Arsinoe, erezia milenară se răspândise. Această erezie a învățat că Hristos va veni curând și El va stabili o împărăție pământească pe pământ pentru o mie de ani. În fruntea acestei erezii se afla un anume Korakion. Sfântul Dionisie s-a dus la Arsinoe pentru a schimba mintea milenarilor și pentru a preveni răspândirea acestei erezii. La o mare adunare de milenari și adevărați ortodocși, Dionisie a dezbătut cu Korakion și alți lideri ai milenarilor. Această dezbatere a durat trei zile întregi. (O asemenea râvnă au arătat vechii creștini în examinarea adevărului!) Dumnezeu le-a binecuvântat truda și râvna, prin rugăciunile Sfântului Dionisie. La sfârșitul dezbaterii, Korakion și toți ceilalți milenari au respins învățătura lor falsă și au acceptat învățătura ortodoxă a Sfântului Dionisie”. (Sf. Dionisie Episcopul Alexandriei +22 martie 264).    Nepos, episcopul lui Arsinoe al Egiptului, a cerut o interpretare literală a tot ceea ce a citit în Cartea Apocalipsei. El a simțit că promisiunile Scripturii ar trebui interpretate „într-o manieră mai evreiască” și a crezut într-un mileniu de lucruri bune trupești pe pământ.    Cartea lui Nepos, care a mai fost numită și Refutația alegoriştilor, nu a fost păstrată, iar conținutul ei îl cunoaștem doar indirect prin Eusebiu, care a citat o lucrare a Sfântului Dionisie al Alexandriei în care critica învățăturile lui Nepos. Sfântul Dionisie al Alexandriei se opune chiliasmului în cărțile sale Despre promisiuni. Sf. Dionisie, vorbind egiptenilor, le-a spus: „Dar de vreme ce ei prezintă o anumită lucrare a lui Nepos, pe care se bazează cu încredere, ca și cum s-ar fi dovedit fără dispută că va exista o domnie a lui Hristos pe pământ, mărturisesc că în multe alte privințe. Îl aprob și îl iubesc pe Nepos, pentru credința și osteneala și sârguința lui în Scripturi și pentru psalmodia lui extinsă, de care mulți dintre frați sunt încă încântați, și îl țin cu mai multă evlavie pentru că s-a odihnit înaintea noastră. Dar adevărul trebuie iubit și onorat mai ales. Și, în timp ce ar trebui să lăudăm și să aprobăm fără părere de rău ceea ce este spus corect, ar trebui să examinăm și să corectăm ceea ce pare să nu fi fost scris în mod temeinic… Dar, deoarece unii consideră că lucrarea lui este foarte plauzibilă și anumiți profesori consideră că legea și profeții nu sunt. consecință, și nu urmați Evangheliile și tratați cu ușurință epistolele apostolice, în timp ce ei fac promisiuni cu privire la învățătura acestei lucrări ca și cum ar fi o mare taină ascunsă și nu îngăduie fraților noștri mai simpli să aibă gânduri sublime și înalte. cu privire la arătarea glorioasă și cu adevărat dumnezeiască a Domnului nostru și învierea noastră din morți și a fi adunați la El și făcuți ca El, ci, dimpotrivă, să-i faceți să nădăjduiască lucruri mărunte și muritoare în Împărăția lui Dumnezeu, și pentru lucruri precum există acum – deoarece acesta este cazul, este necesar să ne disputăm cu fratele nostru Nepos ca și cum el ar fi prezent”. Sfântul Dionisie al Alexandriei spunea că chiliasmul îl convinge pe creștinul simplu „să nădăjduiască în ceea ce este mărunt și muritor și asemănător prezentului în Împărăția lui Dumnezeu” (Eusebiu, HE 7.24.5).    Creștinii ortodocși vor să domnească cu Hristos imediat după moartea lor. Sfântul Pavel le-a scris Filipenilor: „Dar dacă voi trăi în trup, acesta este pentru mine rodul muncii; și nu știu ce voi alege. Căci sunt constrâns de cei doi, având dorința de a pleca și de a fi cu Hristos, căci este mult mai bine” (Filipeni 1:22-23).     Dacă ajungem la zilele noastre, Părinții noștri în Credința din aceste vremuri din urmă au vorbit și ei împotriva chiliasmului. Tatăl nostru dintre sfinți, Sfântul Filaret din New York, în a doua sa epistolă îndurerată scrie:     „Când și unde a promis Domnul că întreaga lume poate fi unită în Biserică? O astfel de așteptare nu este altceva decât o speranță chiliastică fără temelie în Sfintele Evanghelii. Toți oamenii sunt chemați la mântuire, dar în niciun caz toți nu răspund. Hristos a vorbit despre creștini ca fiind cei care I-au fost dăruiți din lume (Ioan 17:6). El nu s-a rugat pentru întreaga lume, ci pentru acei oameni care I-au fost dăruiți din lume. Iar apostolul Sf. Ioan învață că Biserica și lumea sunt în opoziție una cu cealaltă și îi îndeamnă pe creștini, zicând: „Nu iubiți lumea, nici lucrurile care sunt în lume. Dacă iubește cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el” (I Ioan 1:16). Cu privire la fiii Bisericii, Mântuitorul a spus: „ei nu sunt din lume, precum eu nu sunt din lume” (Ioan 17:16). În persoanele Apostolilor, Mântuitorul a avertizat Biserica că în lume Ea va avea necazuri (Ioan 16, 33), explicând Ucenicilor Săi: „Dacă ați fi din lume, lumea și-ar iubi ai ei; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales din lume, de aceea vă urăşte lumea” (Ioan 15:19). În Sfintele Scripturi, așadar, vedem că se face o distincție clară între fiii Bisericii și restul omenirii. Adresându-se credincioșilor în Hristos și deosebindu-i de necredincioși, Sfântul Petru scrie: „Dar voi sunteți un neam ales, o preoție împărătească, un popor aparte” (I Petru 2:9).    „Nu suntem în niciun fel asigurați în Scriptură cu privire la triumful adevărului pe pământ înainte de sfârșitul lumii. Nu există nicio promisiune că lumea va fi transfigurată într-o biserică care să unească întreaga omenire, așa cum cred ecumeniștii fervenți, ci mai degrabă există avertismentul că religia va lipsi în ultimele zile și creștinii vor suferi o mare tristețe și ură din partea tuturor. națiunile de dragul Numelui Mântuitorului nostru (Matei 24:9-12).”     Protopresbiterul George Grabbe (mai târziu episcopul Grigorie), canonologul de lungă durată al ROCOR scria, „așa-numita „teologie a păcii” este, în esență, predicarea chiliastică a Împărăției lui Dumnezeu pe pământ, cu ajutorul plantării. al socialismului comunist”    Teologul lui ROCOR și profesor la Seminarul din Jordanville, Arhiepiscopul Averky de Syracuse (Taushev), în lucrarea sa intitulată APOCALIPSA: ÎN ÎNVĂȚĂȚILE CRISTINISMULUI ANTIC, bazându-se pe izvoarele patristice, spune despre Apocalipsa 20:4:„Și am văzut tronuri și s-au așezat peste ele și li s-a dat judecata; și am văzut sufletele celor care au fost tăiați capul pentru mărturia lui Iisus și pentru cuvântul lui Dumnezeu și care nu s-au închinat fiarei, nici chipul Lui, nici nu primise semnul Lui pe fruntea lor sau în mâinile lor; și au trăit și au domnit cu Hristos o mie de ani. Această imagine înfățișează în mod simbolic împărăția credinței creștine după răsturnarea păgânismului. Cei care și-au asumat judecata și șed pe tronuri sunt toți creștini care au atins mântuirea, căci lor le-a fost dată promisiunea Împărăției și slavei lui Hristos (I Tes. 2:12). Din acest cor, Sfântul Văzător al Tainelor îi remarcă în special „pe cei care li sa tăiat capul pentru mărturia lui Iisus și pentru Cuvântul lui Dumnezeu”, adică sfinții martiri. Sfântul Ioan spune: „Am văzut sufletele celor ce li sa tăiat capul”. Din aceasta, este clar că acești sfinți care participă la domnia de o mie de ani a lui Hristos domnesc cu Hristos și înfăptuiesc judecata nu pe pământ, ci în cer, pentru că aici vorbește numai despre sufletele lor care nu sunt încă unite cu trupurile lor. Din aceste cuvinte, este evident că sfinții iau parte la conducerea Bisericii lui Hristos pe pământ și, de aceea, este firesc și cuvenit să apelăm la ei cu rugăciuni, cerând mijlocirea lor înaintea lui Hristos cu Care ei împărătesc.    „Și au trăit și au domnit cu Hristos o mie de ani.” „Traiul” lor este de natură morală și spirituală. Sfântul Văzător al Tainelor numește aceasta „prima înviere” (versetul 5), în timp ce mai departe vorbește despre a doua înviere trupească. Această domnie a sfinților cu Hristos va continua până la victoria finală asupra puterilor întunecate și nelegiuite sub Antihrist. Atunci va avea loc învierea trupurilor și va începe Judecata de pe urmă înfricoșătoare când sufletele sfinților se vor reuni cu trupurile lor și vor domni cu Hristos pentru totdeauna. 20:5 Dar ceilalți morți n-au mai înviat până la sfârșitul celor o mie de ani. Aceasta este prima înviere.    Expresia „nu a mai trăit” înseamnă starea întunecată și grea a sufletelor păcătoșilor nelegiuiți după moartea trupească. Continuă „până la sfârșitul celor o mie de ani”. Ca în multe alte locuri din Sfânta Scriptură, această particulă „până” (în greacă eos) nu înseamnă continuarea unei acțiuni doar până la o anumită limită; dimpotrivă, este o negare completă a oricărei limite (vezi, de exemplu, Mat. 1:25). Cu alte cuvinte, înseamnă că morților nelegiuiți li se refuză pentru totdeauna viața binecuvântată.    „20:6 Fericit și sfânt este cel ce are parte la prima înviere; asupra acestora moartea a doua nu are putere, ci vor fi preoți ai lui Dumnezeu și ai lui Hristos și vor împărăți cu El o mie de ani.    „Din Dumnezeiasca Scriptură știm că sunt două vieți și două morți: prima viață este vremelnică și trupească din cauza călcării poruncilor, în timp ce a doua este viața veșnică promisă sfinților pentru păzirea poruncilor divine. Corespunzător acestora există două feluri de moarte: una trupească și cea trecătoare, iar cealaltă veșnică ca pedeapsă pentru păcate, care este gheena de foc” (Sf. Andrei, cap. 62). În consecință, se înțelege că, dacă aici pe pământ cineva a trăit în Hristos Isus și a venit înaintea Lui după prima moarte (adică moartea trupească) cu credință fierbinte în El și plin de harul Său, atunci nu trebuie să se teamă. moartea a doua, adică gheena de foc”.        Și din nou în aceeași lucrare, Arhiepiscopul Averky afirmă:     „Trebuie să fii conștient, însă, că nici în prima, nici în cea de-a doua formă, învățătura chiliasmului nu poate fi acceptată de un creștin ortodox din următoarele motive:1. Conform învățăturii chiliaste, învierea morților va avea loc de două ori: prima, cu o mie de ani înainte de sfârșitul lumii — când numai cei drepți vor învia; iar al doilea, chiar la sfârşitul lumii, când şi păcătoşii vor învia. Cu toate acestea, Mântuitorul Hristos a învățat în mod clar doar o singură înviere universală a morților, când atât cei drepți, cât și cei păcătoși vor învia și toți vor primi răsplata lor finală (Ioan 6:39-40; Matei 13:37-43).2. Cuvântul lui Dumnezeu vorbește despre doar două veniri ale lui Hristos în lume: prima în smerenie, când El a venit să ne mântuiască; și al doilea în slavă când se va arăta pentru a judeca pe cei vii și pe cei morți. Chiliasmul introduce încă una – o a treia venire a lui Hristos cu o mie de ani înainte de sfârșitul lumii. Cuvântul lui Dumnezeu nu știe așa ceva.3. Cuvântul lui Dumnezeu învață doar despre două împărății ale lui Hristos: Împărăția harului care va continua până la sfârșitul lumii (I Cor. 15:23-26) și Împărăția slavei care va începe după Judecata de Apoi și nu va avea sfârșit (Luca 1:33; II Petru 1:11). Chiliasmul, totuși, permite încă o a treia, așa cum ar fi, o împărăție de mijloc a lui Hristos, care va dura doar o mie de ani. 4. Învățătura despre o împărăție senzuală a lui Hristos contrazice în mod clar Cuvântul lui Dumnezeu, potrivit căruia Împărăția lui Dumnezeu nu este „mâncare și băutură” (Rom. 14:17); la învierea morţilor ei nu se căsătoresc şi nici nu li se dă căsătoria (Mat. 22:30); riturile legii lui Moise au avut doar o semnificație prefigurativă și au fost eliminate pentru totdeauna de legea mai perfectă a Noului Testament (Fapte 15:23-30; Rom. 6:14; Gal. 5:6; Evr. 10:1). ). Anumiți profesori antici ai Bisericii — Justin, Irineu și Metodiu — au considerat chiliasmul doar ca o opinie personală. Totodată, au fost cei care s-au ridicat hotărât împotriva ei precum Caie Presbiterul Romei, Sfântul Dionisie al Alexandriei, Origen, Eusebiu al Cezareei, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie Teologul, Sfântul Epifanie, Fericitul Ieronim și Fericitul Augustin. A ține chiliasmul chiar și ca o opinie privată nu mai era permis după ce Biserica, la Sinodul al II-lea Ecumenic din 381, a condamnat învățătura ereticului Apolinar cu privire la domnia de o mie de ani a lui Hristos. În același timp, acest lucru a fost confirmat de introducerea în Simbolul Credinței a cuvintelor „Nu va avea sfârșit al Împărăției Sale”. De asemenea, trebuie să știm că Apocalipsa este o carte profund mistică și, prin urmare, înțelegerea și interpretarea literală a profețiilor conținute în ea – mai ales dacă o astfel de înțelegere literală contrazice alte pasaje ale Sfintei Scripturi – este complet opus regulilor hermeneuticii. În astfel de cazuri, este corect să căutăm în pasaje perplexe un sens metaforic sau alegoric.    „20:7-8 Și când se vor împlini o mie de ani, Satana va fi eliberat din închisoarea lui și va ieși să înșele neamurile care sunt în cele patru părți ale pământului, Gog și Magog, ca să-i adune laolaltă la o bătălie: numărul cărora este ca nisipul mării.    Prin „dezlegarea lui Satana din închisoarea lui” trebuie să se înțeleagă apariția lui Antihrist înainte de sfârșitul lumii”.    Ca adevărați creștini ortodocși, trebuie să ne ținem de învățăturile Sinoadelor Ecumenice și de ceea ce a fost întotdeauna consensul Sfinților Părinți ai Bisericii. Prin urmare, este total inacceptabil, mai ales după Sinodul II Ecumenic, ca un creștin ortodox să creadă în chiliasm. Să ne întoarcem la Arhiepiscopul Averky pentru a spune pe scurt și concludent de ce este deosebit de necesar să fugiți de chiliasm în aceste vremuri rele:„În câteva dintre punctele sale – în special în așteptarea vieții binecuvântate în această lume – o astfel de stare de spirit seamănă foarte mult cu erezia răspândită din primele secole de creștinism numită chiliasm. Aceasta este așteptarea unei domnii de o mie de ani (această lume) a lui Hristos pe pământ; prin urmare, manifestarea modernă a acestei erezii poate fi numită „neo-chiliasm”.    Ar trebui să știți și să rețineți că chiliasmul a fost condamnat de Sinodul II Ecumenic din anul 381; și, prin urmare, a crede în ea acum, în secolul al XX-lea, chiar și parțial, este de neiertat. În plus, acest „neo-chiliasm” contemporan este mult mai rău decât vechea erezie chiliastică, prin aceea că la baza ei stă, fără îndoială, neîncrederea în viața veacului viitor… și dorința pasională de a obține binecuvântarea aici pe pământ, folosind toate îmbunătăţiri şi realizări ale progresului material al timpurilor noastre. Această învățătură falsă provoacă un rău îngrozitor, adormând vigilența spirituală a credincioșilor și sugerându-le că sfârșitul lumii este departe (dacă de fapt va fi un sfârșit) și, prin urmare, nu este nevoie în mod special de a veghea și roagă-te, la care Hristos Mântuitorul i-a chemat constant pe urmașii Săi (cf. Matei 26:41), întrucât totul în lume devine din ce în ce mai bun, progresul spiritual ținând pasul cu materialismul. Iar fenomenele teribile pe care le observăm în prezent sunt toate temporare; totul s-a întâmplat înainte și totul va trece în cele din urmă, iar o extraordinară înflorire a creștinismului îl va înlocui, în care, desigur, ecumeniștii vor ocupa locurile principale și cele mai onorate.     Astfel, totul este bine! Nu este necesar să te ostenești pe tine însuți și nu este necesară nicio luptă spirituală; posturile pot fi desfiinţate. Totul se va îmbunătăți de la sine până când „Împărăția” (vasileia) lui Dumnezeu va fi în cele din urmă stabilită pe pământ cu satisfacție și binecuvântare pământească universală.    Fraţi! Nu este clar unde se găsește sursa finală a acestei învățături false ademenitoare? Cine sugerează toate aceste gânduri creștinilor contemporani cu scopul de a răsturna întregul creștinism? Ca o plagă infecțioasă, ca foc, trebuie să ne temem de acest „neo-chiliasm” care este atât de profund contrar învățăturii Cuvântului lui Dumnezeu, învățăturii Sfinților Părinți și tuturor învățăturilor vechi de secole ale Sfintei noastre Biserici. , prin care multe, multe mii de drepți au fost mântuiți.    Fără luptă spirituală, nu există și nu poate exista creștinism adevărat! Așadar, drumul nostru nu se află în toate mișcările moderne, nici în ecumeniști, nici în „neochiliștii. „     Credința noastră este credința sfinților asceți, credința apostolică, credința Părinților, Credința Ortodoxă care a întărit întreaga lume. Această credință și numai cu această credință vom adera cu fermitate în aceste zile rele în care trăim acum. Amin.”
(Predici și discursuri, vol. III pp. 259-265, și a apărut în Orthodox Life, vol. 31, No.2, pp. 23-25.)