Misticismul mincinos și pierderea dreptei socoteli: istoria „monahiei” Gavrilia

Gavrilia Papagianni a adormit la data de 28 martie 1992. Pe data de 3 octombrie, în urma unei recomandări a „Patriarhului” Bartolomeu, Sinodul Patriarhiei de Constantinopol a trecut-o pe Monahia Gavrilia în rândul sfinților.

Deoarece mulți teologi de seamă ai bisericii de stat a Greciei s-au opus învățăturilor acestei monahii, anumiți scriitori s-au grăbit să ticluiască unele declarații anti-ecumeniste pe care Gavrilia le-ar fi făcut chipurile.

Autorii de mai jos au aparținut „bisericii” de stat neocalendariste a Greciei și, prin urmare, nu au fost niște fanatici părtinitori, așa cum s-ar putea crede.

---

Stareța Gavrilia
Critici și comentarii asupra conținutului cărții:
„Ascetica iubirii”
a monahiei Gavrilia
Atena 2003

În cartea „Ascetica Iubirii”, a monahiei Gavrilia, care a fost larg răspândită, numele meu este menționat ca fiind unul dintre cei care au cunoscut-o pe monahie. Într-adevăr, ne-am întâlnit o singură dată și am schimbat pentru scurt timp câteva opinii. Acest fapt nu poate constitui o „garanție” din partea mea pentru cartea care a fost scrisă ulterior de către autoarea cu același nume.

Profit, așadar, de ocazie pentru a prezenta cu multă bucurie critica asupra cărții de mai sus, realizată de către preacucernicul Ierodiacon părintele Vasile Spiliopoulos.

Lecturarea acestei critici este foarte utilă pentru cititorii voluminoasei cărți a Gavriliei, dar și pentru întreaga plinătatea creștină a ortodocșilor, pentru a învăța să deosebească grâul de pleavă, lumina de întuneric, adevărul de minciună.

Din păcate, abundența mesajelor și a informațiilor neîncetate ale „Noii Epoci” [New Age] amorțesc conștiințele ortodoxe ale tuturor, paralizează dreapta socoteală dăruită de Domnul nostru Iisus Hristos, urmărind să înșele, de este cu putință, și pe cei aleși și să îi includă în panorama amăgitoare a Pan-religiei.

Instituții teandrice și principii care până acum erau de la sine înțelese sunt relativizate prin metode viclene și, în final, sunt puse sub semnul întrebării de către „stăpânitorii întunericului acestui veac”, atât în interiorul comunității mondiale, cât și în iubita noastră patrie ortodoxă, Grecia, pe care „modernizatorii” străini și autohtoni se străduiesc cu agonie să o modernizeze, ca fiind chipurile ne-modernizată și din „lumea a treia”.

Este foarte dureros faptul că în această mentalitate și în „misiunea” neo-epocistă sunt implicați membri ai Bisericii noastre Ortodoxe, și anume persoane consacrate instituțional lui Hristos, care încearcă chiar să implice plinătatea credincioșilor în pan-erezia Noii Epoci și a Pan-religiei.

În cele cinci sute de pagini ale cărții supuse criticii, se face o încercare metodică, prin intermediul unei figuri misionare eroizate — monahia Gavrilia, prezentată de către monahia Gavrilia, ucenica ei — de a nivela învățătura ortodoxă de diamant și adevărată, punând-o la un loc cu toate celelalte cacodoxii ale tuturor confesiunilor și ale tuturor religiilor.

Sfânta Unicitate a Persoanei Teandrice a Domnului nostru Iisus Hristos este inexistentă. De la monahiile ortodoxe, Biserica așteaptă învățătura ortodoxă și ethosul ortodox, ambele fiind întipărite în persoanele Sfinților Bisericii noastre. Fiecare Sfânt și fiecare Sfântă a Ortodoxiei noastre nu lipsesc deloc de la eroism, de la izbânzi și de la minuni, pe care Hristos le săvârșește prin ei spre binele, mântuirea și zidirea Trupului Bisericii și a nenumăratelor sale mădulare.

Dimpotrivă, în numeroasele pagini ale cărții „Ascetica Iubirii” lipsește asceza ortodoxă și, în același timp, este falsificată Iubirea Teandrică Ortodoxă în Hristos. Adică sincretismul, amestecarea tuturor confesiunilor și religiilor depășite, anulează lucrarea mântuitoare unică a Domnului nostru Iisus Hristos, minunile Sale, jertfa Sa jertfelnică, Slăvita Sa Înviere și Sfânta Sa Înălțare la ceruri.

Promovarea indirectă a hinduismului și a guruismului, presupusa vorbire în limbi [glosolalia], vegetarianismul, viziunea holistică asupra lumii, Duhul Universal sau Cosmic, Yama, Inexistența și Necroza, Meditația, Gândirea Pozitivă, superstițiile, reclama făcută lui Rama Krishna, viziunile mincinoase ale Gavriliei împreună cu „darul tămăduirii”, „terapiile alternative”, desăvârșesc bombardarea Tradiției noastre Ortodoxe Teandrice, încercată în toate felurile în societatea noastră grecească, singura care salvează cu adevărat persoana umană.

Este într-adevăr o pricină de mare uimire cum este posibil ca monahii ortodoxe să alieneze, într-o asemenea măsură și amploare, viața în Hristos! Nu este pentru noi o mirare cum de a reușit să circule în treisprezece ediții, din moment ce cartea de mai sus este inundată de sindromul post-lapsar al unui sentimentalism difuz, care îndeamnă publicul cititor spre răspândirea ei.

Cu toate acestea, nenumărați cititori ne „deranjează” neîncetat cu aceeași întrebare referitoare la părerea noastră despre această carte.

În cele din urmă, se pare că după o critică interioară trează a cititorilor nepărtinitori, se constată, informal sau conștient, conținutul eretic al „Asceticii Iubirii”, iar cartea este așezată pe rafturile cele mai de sus ale bibliotecii, pentru a nu mai transmite coroziunea pe care a provocat-o inițial.

Este necesară o studiere atentă a criticii bineintenționate și absolut documentate a ierodiaconului p. Vasile, astfel încât cititorul să dobândească criterii corecte, teandrice, pentru a nu fi indus în eroare de sentimentalismele josnice, demonice.

Arhimandritul Sarantis Sarantos
Paroh al Sfântului Templu al Adormirii Maicii Domnului din Marousi

G E N E R A L I T Ă Ț I
„Ascetica Iubirii” se află deja la a 13-a ediție, circulă acum și în limba engleză, iar volumul său se întinde pe 500 de pagini. În multe parohii din țara noastră a fost, din păcate, folosită sau încă se mai folosește ca manual pentru școlile catehetice.

În opinia noastră, această carte urmărește promovarea ecumenismului laic, adică promovarea în rândul simplilor creștini ortodocși, clerici și laici, a învățăturii că toate religiile dețin o parte din adevăr și, prin urmare, nu numai că nu avem dreptul să respingem diversele lor învățături, ci avem datoria sfântă de a le accepta, pentru a ajunge cândva la unirea dorită (de către purtătorii acestei idei) a tuturor religiilor într-una singură. Prin urmare, constituie un act de ură, de fanatism sau de „fundamentalism” (după terminologia modernă) și de intoleranță insistența asupra dogmelor, canoanelor și tradițiilor Bisericii noastre și respingerea celorlalte confesiuni și credințe, fenomen care, potrivit autoarei, se datorează diverselor complexe și frici care ne stăpânesc.

Trebuie să subliniem că această învățătură este învățătura fundamentală a mișcării „NOII EPOCI” [1], care declară că Dumnezeu este peste tot și care urmărește sistematic unirea religiilor și crearea PAN-RELIGIEI. Adevărul însă nu este, nici nu poate deveni o mărime negociabilă. Adevărul îl „deținem” numai noi ca creștini ortodocși și întotdeauna ca membri ai Unei, Sfinte, Sobornicești și Apostolești Biserici, și anume în întregime, deoarece nu este vorba de o noțiune abstractă sau impersonală, ci de însăși Persoana Domnului, Care ne-a arătat prealimpede că El este „Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14, 6).

Să vedem însă cele mai evidente și revelatoare puncte care confirmă atât existența unui sincretism nemilos și neo-epocist, cât și rătăcirile religiilor orientale, care sunt împrăștiate în toată cartea, „deghizate” cu grijă în spiritualitate ortodoxă.

A. ELEMENTE SINCRETISTE
Așa cum am spus anterior, această carte încearcă să convingă cititorul că confesiunile creștine și necreștine nu sunt departe de adevăr. Acest lucru se realizează prin diverse modalități, cum ar fi menționarea a numeroși prieteni de alte religii și eterodocși ai stareței, cu care a menținut relații toată viața, fără însă a-i converti sau măcar a depune cel mai mic efort în acest sens. Dimpotrivă, adesea îi consideră chiar sfinți (de ex. pag. 212 și 407) sau modele de creștini (pag. 72) [2] și de aceea conversează cu ei despre Dumnezeu (despre care Dumnezeu oare?).

Să ne referim însă mai pe larg: La pag. 15, un „teolog” anglican îi recunoaște „viața în Hristos”. Este de la sine înțeles că acest lucru presupune o trăire comună și o credință comună în Hristos, care desigur nu se poate identifica cu credința ortodoxă, deoarece în acest caz anglicanul ar fi cerut stăruitor și ar fi primit Botezul ortodox.

La pagina 27, autoarea se întreabă cu ce ar putea să o deranjeze pe stareță colaborarea, ba chiar și salarizarea de către evrei? Cât de mult se acordă această tactică — prezentată ca virtute și promovată ca dovadă a iubirii nemăsurate pe care stareța o avea față de toți — cu cuvintele Evanghelistului Ioan care ne spune: „Dacă cineva vine la voi și nu aduce învățătura aceasta, să nu-l primiți în casă și să nu-i ziceți: Bun venit!” (II Ioan 1, 10)? Oare, în final, stareța dispunea de o iubire mai mare decât cel pe care Biserica însăși l-a numit „ucenicul iubirii”?

La pag. 33 vedem relația strânsă a stareței cu erezia quakerilor [3]. Lucrarea lor în Salonic este promovată ca fiind însemnată, în timp ce ea însăși deține funcția de directoare în școala lor, dar și de învățătoare a Evangheliei. Cine ar putea fi atât de naiv încât să creadă că, dacă opiniile ei și interpretarea pe care o dădea Evangheliei nu s-ar fi identificat absolut cu cele ale ereziei, aceștia i-ar fi încredințat cele două poziții, fără îndoială, cele mai sensibile într-o astfel de erezie? Totodată, cititorului i se dă impresia deliberată că quakerii sunt un grup de creștini ortodocși cu o lucrare și activități deosebite, impresie eronată și extrem de periculoasă, ba chiar prozelitistă. La pag. 40-41 este prezentată relația ei cu încă doi quakeri, fiind chiar găzduită în casa lor de oaspeți (pag. 46).

La pag. 63, un misionar metodist îi cere rugăciunile pentru ca aceștia să primească și alt har de la Dumnezeu. Acest fapt rămâne necomentat și învață încă o dată că Harul nu este privilegiul ortodocșilor. Însă Harul lui Dumnezeu, Duhul Sfânt, lucrează numai în sânul Bisericii Ortodoxe și „toată rânduiala Bisericii o plinește” (Idiomela la Praznicul Pogorârii Sfântului Duh).

La pag. 42, „sincretismul obraznic” depășește cu mult limitele, deoarece, după cum citim, Avrilia, stareța ca mireancă, plecând spre India, a luat cu ea doar două cărți. Una era Evanghelia și cealaltă o carte a gurului Sivananda [4]. Și în timp ce despre Evanghelie nu se spune niciun cuvânt, cartea gurului o entuziasmează atât de mult, încât îl caută cu disperare pe autorul ei. Acesta, la rândul său, „ca prin minune”, o urmează peste tot și o ajută mult mai mult la începutul ei în India [5], pentru a ne demonstra, fie și informal, câte puteri se ascund în hinduism și în guru, pe care, deși le ignorăm, le putem totuși descoperi treptat și putem beneficia de ele.

La pag. 50-51, se face o comparație între tehnicile guruiste și viziunile ortodoxe. Mai exact, stareța consideră că în monahismul ortodox, la fel ca în cel hinduist, este un fenomen obișnuit efortul ascetului de a deveni invizibil pentru oameni — lucru cu totul străin și necunoscut în tradiția noastră ascetică.

La pag. 53, cultul hinduist este comparat cu cel ortodox, nelipsind din lista „asemănărilor” nici invocarea neîncetată a numelui lui Dumnezeu, care chipurile există în ambele culte, singura diferență fiind numele lui Dumnezeu pe care îl invocă ascetul [6]. Desigur, diferența este mult mai substanțială, în timp ce se strecoară din nou, în mod iscusit, mesajul că toate religiile dețin adevărul, cu singura deosebire a numelui pe care îl dau Divinității.

La pag. 54 este promovat Rama Krishna ca fiind influențat, vezi Doamne, de Creștinism, în timp ce la pag. 47 sunt prezentate destule nume de mari guru pe care i-a cunoscut stareța, evident pentru ca cei interesați de filosofia indiană și tehnicile ei să știe unde trebuie să se adreseze.

Puțin mai jos, autoarea încearcă să ne convingă că prietena ei evreică bea din apa „însemnată cu semnul crucii”, în timp ce Apostolul Pavel ne spune că „Crucea este pentru iudei sminteală”.

Ce urmărește această amăgire, dacă nu să ne facă să credem că adepții altor religii nu sunt stăpâniți de același „fanatism” de care suntem stăpâniți noi, ortodocșii?

De asemenea, se face o comparație între monahism și Grecia antică, într-o perioadă în care neo-păgânismul și cultul celor doisprezece zei se află în plină ascensiune, mai ales în țara noastră (p. 106).

În altă parte, stareța este invitată să se roage în moschei (pag. 44), fără a se menționa dacă în final a acceptat această invitație, deși fapta în sine este lăudată de către autoare.

Oricum, închinarea în moschei nu contravine duhului cărții, de vreme ce musulmanii, hinduiștii, dar și evreii Îl au pe Dumnezeu înăuntrul lor și sunt călăuziți de același Duh al lui Dumnezeu, după cum susține însăși Gavrilia (pag. 325) [7]. Mai mult, Ramasandra este menționat ca un om de seamă care trăiește după Hristos (pag. 234), în timp ce referirea la harismele lui Baba Amte este permanentă (pag. 403). Devine, deci, evidentă opinia Gavriliei că toți pot trăi și pot merge pe calea lui Hristos și, prin urmare, Sfântul Botez este cu totul inutil, iar opinia contrară este o dovadă de ură.

Cele mai caracteristice puncte de sincretism din carte sunt însă următoarele:

a) La pag. 101 se menționează că, după ce a devenit monahie și s-a întâlnit într-o zi cu doi monahi indieni din Ashram-ul lui Sivananda, aceștia i-au spus: „Acum ești cu adevărat sora noastră. R a s ă t u — r a s ă n o i”. În această frază se concentrează întreaga învățătură a cărții, dar și a Noii Epoci. Prin modul în care este formulată, se transmite mesajul că, în calitate de ortodocși, avem nevoie de o recunoaștere din partea celorlalte religii, mai „spirituale” și mistice, precum și faptul că indienii, fiind mărinimoși și lipsiți de fanatism, ne oferă această recunoaștere și acceptă întru totul asceza noastră, care desigur nu diferă mult de a lor. Aceasta este baza unei comparații între tradiția noastră ascetică și cea hinduistă — adică yoga și meditația — cu rugăciunea, în special rugăciunea minții, și în general cu cultul nostru ortodox. În același cadru se mișcă și gândurile stareței la pag. 245-246, unde nu omite, printr-o frază voit încurcată, să ne spună că ceea ce mântuiește este simplitatea, sărăcia și calea cea strâmtă, care însă, în mod voalat mai jos, este trăită atât în mănăstirile ortodoxe, cât și în Ashram-uri [8].

b) Al doilea punct îl localizăm la pag. 39. Acolo se menționează că, în calitate de greci, hrănim un respect „înnăscut” pentru filosofia indiană, deoarece și indienii, ca și noi, au o delicatețe sufletească ce este rezultatul cultivării lor. Mai scrie că în India există înțelepți care s-au dăruit cu totul lui Dumnezeu, fără nici cea mai mică aluzie la faptul că aceștia nu slujesc aceluiași Dumnezeu, singurul Dumnezeu Căruia Îi slujim noi. Într-adevăr, dacă am lua cuvântul „greci” [elini] cu înțelesul său obișnuit din Sfânta Scriptură, adică de idolatru, atunci nu putem decât să fim de acord. Dacă însă acceptăm că grecii, ca Romioi [dreptmăritori], adică popor ortodox, am rămas dintotdeauna neclintiți în credința și tradițiile noastre, atunci ce părtășie putem găsi între Lumină și întuneric, între Adevăr și minciună și tatăl acesteia, Diavolul? Absolut niciuna, mai ales dacă luăm în considerare faptul că Părinții noștri, cei înțelepți și sfinți, nu au acceptat să introducă în Simbolul Credinței nici măcar o singură dată vreun cuvânt care să înceapă cu litera Psi (Ψ), inițiala cuvântului „Minciună” (Ψεῦδος), învățându-ne că nu putem și nu trebuie să avem nicio comuniune cu minciuna și că credința noastră este singura care nu conține nicio urmă de Minciună, singura care cuprinde Adevărul.

Trebuie însă să subliniem că adevărat înțelept este numai cel care se împărtășește de înțelepciunea lui Dumnezeu, de Înțelepciunea cea adevărată, Domnul nostru Iisus Hristos, și devine dumnezeu după har, lucru pe care hinduiștii nu îl pot accepta, ei sperând doar în puterile lor interioare și în posibilitatea auto-îndumnezeirii. La pag. 184, în cele din urmă, sunt comparate chipurile sfințite ale Profeților cu chipurile yoghinilor și ale guru-șilor.

Nu trebuie însă să excludem din acest capitol nici „Urmarea lui Hristos”. „Urmarea lui Hristos” este o carte arhicunoscută care exprimă tot pietismul și raționalismul Occidentului și care nu are nicio legătură cu spiritualitatea ortodoxă și cu imitarea lui Hristos în sens ortodox și patristic. Stareța iubea în mod deosebit această carte, precum și pe autorul ei, după cum reiese de la pag. 205, unde „Urmarea lui Hristos” este inclusă printre cărțile pe care le recomanda altora spre studiu, precum și la pag. 77, unde se află în consens cu autorul ei, Toma de Kempis, și cu un alt monah eterodox. Extrem de lămuritor în acest subiect este un articol al Înaltpreasfințitului Mitropolit al Nafpaktosului și Sfântului Vlasie, K. Ierotheos, unul dintre cei mai învățați și tradiționaliști episcopi ai Bisericii noastre. Înaltpreasfințitul menționează printre altele: „A fost atribuită (n.n. Urmarea lui Hristos) lui Toma de Kempis, care a fost un scriitor ascetic papistaș… Se pare că această carte este încadrată în cadrele occidentale și exprimă spiritualitatea omului apusean… Se poate constata că traducerea ei, paralel cu ignorarea textelor patristice neptice, a contribuit la occidentalizarea ortodocșilor. Desigur, este un fapt că, atunci când cineva citește «Urmarea lui Hristos», se încălzește sentimental, dar se abate, fără să-și dea seama, de la expresia autentică a tradiției ortodoxe…”.

Considerăm, așadar, că și cartea pe care o studiem are exact aceleași influențe, ba chiar mai vătămătoare, deoarece, pe lângă sentimentalismul bolnăvicios pe care îl emană, promovează și tehnici și credințe periculoase. Recomandăm, prin urmare, fără rezerve, și lectura articolului respectiv [9].

Am menționat doar câteva puncte ale cărții în care se încearcă compararea „spiritualității” ortodoxe cu cea hinduistă, între care, din păcate, autoarea nu găsește nicio diferență. Însă o privire atentă și lipsită de prejudecăți, din partea unui ochi „critic”, va scoate la iveală, relativ ușor, nenumărate astfel de puncte, deoarece acesta este și scopul cărții în cauză.

B. „MĂSURI DE SIGURANȚĂ”
Este matematic sigur însă că, dacă toate aceste elemente ar fi fost oferite cititorului fără acoperirea necesară, atunci acesta ar fi căzut cu greu în capcană. Din acest motiv, autoarea s-a îngrijit să ia măsurile de siguranță adecvate, în principal psihologice, astfel încât cu greu să bănuiască cineva că toate acestea nu sunt chiar atât de corecte sau ortodoxe. Dincolo, așadar, de modul voalat în care sunt oferite unele informații, dar și de bombardamentul cu acestea, astfel încât cititorul să nu aibă timp să le proceseze, vom menționa prin sondaj câteva dintre „măsurile de siguranță” psihologice.

La pag. 44 este menționată invitația către stareță de a se închina în micile moschei ale hotelurilor, subliniindu-se însă în același timp că aceasta constituie un act eroic „în epoca noastră a fundamentalismului”. Automat, deci, este caracterizat drept fundamentalist oricine nu vede cu ochi buni această faptă.

La pagina următoare, autoarea se referă la cuvintele unui ierarh care spune că „noi, creștinii, suntem în pericol doar din cauza slăbiciunilor noastre”. Așadar, sunt slabi în credință cei care, urmând tactica Părinților și a Bisericii, nu dezvoltă relații deosebite cu ereticii și păgânii și, mai ales, nu se roagă împreună cu aceștia, conform acestui ierarh. Dimpotrivă, sunt foarte credincioși cei care, la propriu, negociază pe Dumnezeu și Adevărul. Cu aceste cuvinte, și mai ales din gura unui arhiereu ortodox, autoarea crede — și din păcate parțial pe bună dreptate — că va elimina orice eventuală obiecție. Oare nu este mai de folos pentru noi să ascultăm de cuvintele Sfântului Ioan Teologul, pe care le-am menționat în introducere, dar și ale Domnului Însuși Care poruncește: „Feriți-vă de proorocii minciunoși” (Matei 7, 15), decât de un ierarh, oricine ar fi acesta? Cum este posibil, de altfel, să credem că nenumărați străini au văzut lumina Ortodoxiei, așa cum se menționează puțin mai jos, când nu sunt numiți decât unul sau doi? Nu ar fi făcut autoarea o referire sistematică la succesele reale ale Gavriliei, de vreme ce face același lucru pentru toate rătăcirile ei? Nu s-a înțeles deja că orice încercare de convertire a celor de alte religii și a eterodocșilor la Ortodoxie este receptată de către stareță ca o dovadă de fanatism?

La pag. 49 se scrie că stareța a devenit o „fereastră către Ortodoxie” pentru ceilalți și către lume pentru noi, deschizând o breșă adâncă în „fobia noastră dobândită”. Adică, autoarea ne stimulează egoismul pentru ca acesta să funcționeze ca un inhibitor față de obiecțiile noastre, deoarece nimeni nu vrea să poarte eticheta de om fricos.

La pag. 122 sunt anticipate încă o dată posibilele obiecții, deoarece autoarea ne spune că Gavrilia a fost singura care a avut curajul pentru astfel de deschideri și că restul monahilor noștri nu sunt atât de lucrători, ci rămân închiși în mănăstirea lor, precum și faptul că stareța ar fi avut binecuvântarea pentru așa ceva de la un stareț recunoscut (părintele Amfilohie). Cu toate acestea, acest stareț a adormit mult mai devreme (1976) față de prima ediție a cărții (1996), la fel ca mulți alții care sunt menționați în ea pentru a susține sfințenia stareței Gavrilia. Acest fapt, coroborat cu alte elemente, trebuie să ne dea de bănuit cu privire la motivele autoarei.

În cele din urmă, la pag. 288, este interpretată greșit iubirea pe care o datorăm tuturor, iar stareța este prezentată ca o mărturisitoare a credinței, în timp ce aceia care nu sunt de acord sunt numiți persecutori ai iubirii. Este însă necesar să scăpăm de toate aceste capcane bine întinse. Să răspundem acuzațiilor pe care riscăm să le atragem prin dezacordul nostru față de aceste tactici (fanatic, fundamentalist, fricos, necredincios, intolerant etc.) prin cuvintele lui Hristos și ale Evanghelistului iubirii, pe care le-am menționat deja, dar și prin ale Apostolului Pavel, care ne roagă: „Vă îndemn, fraților, să vă păziți de cei ce fac dezbinări și sminteli împotriva învățăturii pe care ați învățat-o. Depărtați-vă de ei” (Romani 16, 17), cel care ne clarifică faptul că „nu voiesc ca voi să fiți părtași ai demonilor” (I Corinteni 10, 20) și ne atrage atenția: „Luați seama să nu vă fure cineva prin filosofie și prin deșartă înșelăciune, după predania oamenilor, după stihiile lumii și nu după Hristos” (Coloseni 2, 8). Să răspundem, de asemenea, prin cuvintele Părinților noștri purtători de Duh, care ne avertizează clar, spunând că „dacă vreun cleric sau laic va intra în sinagoga iudeilor sau a ereticilor ca să se roage, să fie caterisit și afurisit” (Canonul 65 al Sfinților Apostoli) [10]. Se pune, așadar, întrebarea: Avea stareța Gavrilia o iubire mai mare decât cea a Părinților, a Apostolilor și chiar a Domnului? De cine trebuie, în final, să ascultăm și în cine să ne încredem și pe cine să urmăm: pe Însuși Adevărul sau pe o monahie aflată în înșelare?

C. HINDUISMUL – GURUISMUL
Să trecem însă la ceva mai periculos și mai important. Una dintre trăsăturile caracteristice ale Noii Epoci este inversarea termenilor creștini. Aceasta înseamnă, foarte simplu, că diferitele grupări ale Noii Epoci preiau un termen obișnuit în spiritualitatea ortodoxă și îi conferă un înțeles cu totul diferit și străin. Preiau, de exemplu, termenul de r u g ă c i u n e și îl identifică cu conținutul termenului de m e d i t a ț i e, pentru a-și atrage victimele nebănuitoare mai ușor, înfrângând eventualele reticențe și inducând în eroare, dacă este cu putință, chiar și pe cei aleși, de vreme ce se vorbește despre virtuți și metode creștine. Fenomenul inversării este foarte obișnuit și în această carte. Într-un mod recunoscut iscusit, cititorul este pregătit să accepte filosofia și viața hinduistă, mai ales că aceasta este prezentată ca o formă autentică de spiritualitate ortodoxă; el este catehizat și, treptat, inițiat — chiar involuntar — în aceasta, riscând să se îndepărteze de viața Bisericii sau să rămână în ea doar formal, închinându-se altor dumnezei — în realitate demoni — care vor dobândi o putere tot mai mare asupra lui, înstrăinându-l de Harul Dumnezeiesc și pătându-i haina Botezului. Însă „nimeni nu poate sluji la doi domni” (Matei 6, 24). Vom examina punctele din carte unde se produce inversarea unor termeni, punându-le în paralel cu fragmente relevante din cărțile părintelui Antonie Alevizopoulos [11].

La pag. 3, autoarea dorește să ne „inițieze” — și acest termen are o mare importanță — în ascetica iubirii, o poezie găsită în hârtiile stareței, sperând ca întreaga carte să ne deschidă o fereastră către cerul ei. Mai întâi, este cunoscut faptul că folosim cuvântul i n i ț i e r e atunci când transmitem cuiva „străin” ceva din propriile noastre experiențe, și mai ales experiențe religioase, atunci când, adică, îl introducem treptat în propriile noastre taine, în cultul propriului nostru Dumnezeu. „De inițiere ține ca ucenicul să urmeze poruncile gurului său, indiferent dacă trăiește lângă guru sau nu” [12]. Poate că această paralelă pare exagerată, dar credem că în cele ce urmează ne veți justifica suspiciunile. Citim, de altfel, că inițierea se va face în ascetica iubirii. Aici trebuie să menționăm că faimosul guru din întreaga lume, Sai Baba, crede că „există o singură religie, religia Iubirii… există o singură limbă, limba inimii” [13]. Este vorba despre convingeri care se identifică, din păcate, întru totul cu cele ale stareței. Mai mult, suspiciunile noastre sunt întărite de faptul că, potrivit părintelui gândirii pozitive [14]… „omul își creează propriul cer și propriul iad” [15]. Trebuie oare să considerăm aceste coincidențe ca fiind întâmplătoare, mai ales într-un scurt paragraf care se întâmplă (?) să fie primul din carte? La sfârșitul acestui paragraf se menționează chiar că acela (cerul ei?) este destinul nostru! Nu ne surprinde acest lucru, deoarece „karma înseamnă acțiune, iar acțiunea este inevitabilă… și în acest sens destinul nostru este deja hotărât” [16], deoarece „fiecare om își joacă rolul care este determinat în detaliu în filmul personal al vieții sale, iar acest rol se schimbă continuu de la o viață la alta” [17], cuvinte pe care stareța le repetă aproape identic la pag. 396 [18].

Glosolalia [Vorbirea în limbi]: La pag. 10 sunt menționate „harismele” stareței, printre care nu lipsește nici „darul” glosolaliei. „Fenomenul glosolaliei nu este nou. Este cunoscut în Grecia antică (Pythia) și în alte religii necreștine, de exemplu printre derviși… În Anglia, fenomenul s-a manifestat la quakeri și la metodiști, la mormoni și la alte erezii americane” [19]. Din cele de mai sus concluzionăm cu siguranță de unde a moștenit stareța acest „dar”, din moment ce a fost atât de strâns legată de quakeri și metodiști. „Fenomenul autonomiei limbii, care vorbește independent de mintea omului, constituie pentru aceste grupări dovada botezului cu Duhul Sfânt” [20].

Vegetarianismul: Părăsind introducerea, mergem la pag. 28. Acolo se scrie că stareța a locuit inițial la o anume doamnă Bright, lângă care a devenit obligatoriu vegetariană. Trebuie să remarcăm aici ipocrizia autoarei, inducerea în eroare și contradicțiile referitoare la viața Gavriliei. Adică, se face un efort de a convinge cititorul că vegetarianismul nu are legătură cu „crezul” religios, ci aproape că i-a fost impus de circumstanțe. Dacă însă lucrurile stau așa, de ce nu doar că a participat, dar a fost invitată la un congres de nutriție sănătoasă și terapie naturală, care era inspirat de însuși Gandhi (pag. 67-68)? Cine ar fi putut ști că este vegetariană dacă acest lucru i-a fost impus? De ce (pag. 91), chiar și în mănăstire, nu face ascultare și nu participă la masa comună ci, așa cum menționează autoarea cu dispreț față de celelalte monahii, „ea nu mănâncă icre și cod”?
Răspunsul este unul singur: Ahimsa (non-violența). „Această non-violență, Ahimsa, cuprinde toate expresiile creației, chiar și insectele, animalele și plantele”, pentru că „vătămând cineva pe altcineva sau altceva, nu face altceva decât să se vatăme exact pe sine însuși” [21]. Potrivit acestor viziuni, monahilor jainiști le este interzis să mănânce pe întuneric și fără acoperământ la gură, pentru a nu mânca din greșeală vreo insectă. Este oare lipsit de legătură cu toate acestea faptul că ea însăși ceartă pe cineva care a omorât un țânțar (pag. 134-135)? Faptul că trimite prin „copiii ei duhovnicești” (?) salutări anumitor copaci de ale căror ramuri se ține? Că îi pare atât de rău de plantele care se ofilesc și chiar le îngroapă în loc să le arunce — atunci când, desigur, nu le înviază, ca la pag. 58? Și cu atât mai mult, cum ar putea fi lipsită de relevanță opinia ei că, dacă suntem obosiți și atingem un copac, acesta ne va da din puterea lui pe care i-o dă Dumnezeu (pag. 134)?

Viziunea holistică asupra lumii: Toate cele de mai sus ne trimit la așa-numita „viziune holistică asupra lumii”, care Îl include chiar și pe Dumnezeu și care este promovată de toate mișcările și grupările Noii Epoci. „Dumnezeu nu este perceput ca Persoană; El este identificat cu Duhul Universal sau Cosmic sau cu energia vie a universului care se proiectează în diverse forme. Omul însuși este o proiecție a acestei Supraconștiințe Cosmice” [22], „până și alimentația este aleasă cu scopul central de a extinde conștiința” [23], „căutăm un mod de existență al armoniei omului cu sine însuși și cu toate ființele vii, cu natura și cu lumea” [24], deoarece „toate sunt cantități condensate de energie” [25]. Poate că și de această dată gândurile noastre par exagerate unora. Aceștia însă să ne explice de ce stareța ne îndeamnă: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din tot sufletul tău și din toată inima ta și din tot cugetul tău” și se grăbește să explice: „adică universul” (pag. 199)? Așadar, după ea, universul se identifică cu Dumnezeu, făptura cu Făcătorul, fapt ce dovedește adoptarea de către ea a viziunii holistice asupra lumii care, așa cum am spus deja, învață pe scurt că „nu există nicio separare, toate sunt una și cu acest unu se identifică omul” [26]. Mai mult, ea numește omul „Pradă” și se întreabă la pag. 489 cum putem mânca carne în timp ce animalul suferă și pătimește. Desigur, ea iubea animalele mai mult decât Însuși Creatorul lor, Care i-a spus Apostolului Petru: „Junghie și mănâncă” (Fapte 10, 13) și lui Adam: „Tot ce se mișcă și ce are viață să vă fie de mâncare” (Facerea 9, 3). Le iubea mai mult decât pe Apostolul Pavel care i-a scris lui Timotei că „orice făptură a lui Dumnezeu este bună și nimic nu este de lepădat, dacă se ia cu mulțumire” (I Timotei 4, 4), și chiar mai mult decât Biserica noastră care, bazându-se pe acestea, îi caterisește pe clericii care „din scârbă se abțin de la carne și nu pentru asceză” (Canoanele 51 și 53 ale Sfinților Apostoli, Canonul 14 al Sinodului din Ancira). Trebuie să spunem aici că viziunea holistică este strâns legată de vegetarianism. Elocvente pentru această corelație sunt cuvintele gurului Sai Baba, care spune, inițiind chiar și copii de 7 ani în vegetarianism: „ești ceea ce mănânci” [27].

De viziunea holistică se leagă, de asemenea, strâns și părerea Gavriliei că haina neagră purtată direct pe trup îi răpește omului vitalitatea [28] (citește: energie vitală sau cosmică), ceea ce contravine adoptării de către Biserică a culorii negre ca fiind clericală, adică o culoare care „se odihnește” pe oamenii purtători ai Sfântului Duh, singura adevărată Vitalitate (Cel de viață dătător).

Yama. Eronată și vădit anti-eclezială este și convingerea stareței că sexul, chiar și în cadrul căsătoriei, este potrivnic lui Dumnezeu (pag. 386). Aceasta în hinduism se numește Yama și constituie prima etapă a sistemului yoga, fiind inclusă la categoria auto-stăpânirii [29]. Desigur, Yama intră în contradicție cu cuvintele lui Dumnezeu către protopărinți referitoare la înmulțirea neamului omenesc, cu întreaga Veche și Nouă Scriptură, dar și cu canoanele Părinților [30]. Toate acestea însă nu ne surprind deloc. Apostolul Pavel ne-a avertizat îndeajuns cu privire la părerile stareței și ale oricărei „starețe”, scriindu-i lui Timotei: „Duhul grăiește lămurit că, în vremurile cele de apoi, unii se vor depărta de la credință, luând aminte la duhurile cele înșelătoare și la învățăturile demonilor… oprind de la căsătorie și de la mâncărurile pe care Dumnezeu le-a zidit spre gustare cu mulțumire, pentru cei credincioși și pentru cei ce au cunoscut adevărul” (I Timotei 4, 1-3).

Inexistență – Necroză. O altă opinie hinduistă periculoasă care este răspândită în carte este aceea că scopul creștinilor este inexistența. Este, ne imaginăm, de prisos să spunem că acest lucru este cu totul eronat și mărturisește o concepție hinduistă asupra lucrurilor. Citim în acest sens la pag. 39: „murisem”, și mai jos: „în câteva minute, necroza”. Ce înseamnă cuvântul „necroză”? Dacă termenul se identifică cu cel patristic de „omorâre a patimilor”, atunci ne opunem categoric. Constituie o mare înșelare a crede cineva că ceea ce Părinții noștri au dobândit — fără măcar a recunoaște ei înșiși — prin Harul lui Dumnezeu și lupte ascetice aspre de zeci de ani, retrăgându-se chiar și în adâncul pustiei, a reușit stareța Gavrilia în doar câteva minute și fără a depune cel mai mic efort. De altfel, convertirea fără trudă sub termenul de „naștere din nou” [rebirth] este foarte la modă în spațiul protestant [31], ale cărui diverse ramificații Gavrilia le-a cunoscut de foarte aproape. Menționăm că același termen este folosit și de către autoare la pag. 193, dar și la pag. 3, identificându-l chiar cu „necroza” pe care am văzut-o mai sus. Asemenea lucruri întâlnim însă și în alte puncte ale cărții: La pag. 215, stareței nu îi este frig, nu îi este foame și nu o deranjează gazele de eșapament pentru că e a n u e x i s t ă; ea interpretează greșit cuvintele Cuviosului Nil care se referă la smerenie, pentru a susține dogma hinduistă a necrozei. La pag. 356 dă instrucțiuni pentru a ajunge în acel punct în care nu vom mai avea ipostas (substanță) [32]. La pag. 365, menționează din nou că nu există (!), la pag. 153 vorbește despre apatie identificând-o cu insensibilitatea și acceptă destinul, dar și reîncarnarea („dacă Dumnezeu voia, putea să mă facă altceva”), în timp ce consideră imobilitatea un mare progres în viața duhovnicească [33].

Totuși, nici acestea nu ne sunt necunoscute. „Potrivit lui Sai Baba, cel care dobândește adevărata Pace și o trăiește, nu simte deloc tulburarea și confuzia care domnește în lume… Pace înseamnă renunțarea la activitățile simțurilor, adică a nu vedea cineva ce se întâmplă în jurul său, a nu auzi, a nu simți… a nu avea senzația că există” [34]. „Dar și dacă o ființă se întoarce la starea nemanifestată a UNULUI, adică la ne-existență și la odihnă, va începe din nou aceeași aventură, pentru că fiecare lucru este supus existenței periodice și ne-existenței, acțiunii și odihnei” [35], potrivit lui Blavatsky [36], fondatoarea Teosofiei [37]. De asemenea, p. Antonie ne spune că „diversele tehnici de izbăvire din spațiul religiozității hinduiste sunt încercări de eliberare atât de viață, cât și de moarte” [38].

Să vedem însă și alte elemente care confirmă legătura stareței cu yoga și meditația, prin prisma experiențelor sale. „Un astfel de tip de experiență… (care provine din yoga)… sunt așa-numitele călătorii astrale sau extracorporale” [39]. Ar trebui să ne întrebăm aici dacă aceste călătorii au legătură cu faptul că stareța devenea invizibilă cu ajutorul îngerilor (pag. 192) [40], care o și transportau peste tot (pag. 103)! „Când cineva face zilnic auto-concentrare și se dedică unei inspirații blânde și curate care nu conține mesaje formulate, poate în timpul experienței sale să determine conținutul acesteia și să îl înregistreze. McLean susține că este vorba despre mesaje ale îngerilor sau ale Deva-șilor, spiritele naturii” [41]. „Aceste manifestări nu sunt motorii, ci emoționale. Când aceste mișcări interioare sunt nobile și de ajutor, sunt receptate de către spiritiști ca o îndrumare a î n v ă ț ă t o r u l u i i n t e r i o r, ca v o c e a c o n ș t i i n ț e i sau chiar ca v o c e a î n g e r u l u i” [42]. Putem, așadar, să negăm că învățătura stareței se identifică cu fenomenele ocultiste de mai sus, când ea însăși declară că v o c e a pe care o auzim î n ă u n t r u l n o s t r u e s t e î n g e r u l n o s t r u p ă z i t o r și ne îndeamnă să ședem și să ascultăm această voce [43] (pag. 176-177)? Este lipsit de legătură cu toate acestea faptul că îngerii o transportau peste tot, sau că o urmau ca o „reflexie albastră” (pag. 482) și îi scriau mesaje pe perete (pag. 146)?

Meditația. Să analizăm însă puțin ce poate însemna îndemnul de a asculta vocea noastră interioară. Această tehnică se numește meditație și este foarte periculoasă pentru cel care o practică, deoarece poate provoca daune ireparabile. Din păcate, este foarte promovată și răspândită astăzi în întreaga lume, deși în niciun caz nu se acordă cu calitatea de creștin ortodox, deoarece Îl desființează pe Hristos ca Persoană istorică și consideră pe fiecare om drept dumnezeu. Totodată, meditația este promovată în scopuri publicitare ca metodă de relaxare, bunăstare și frumusețe. Însuși gurul Satyananda nu neagă faptul că este un risc [44]. Prin meditație încercăm „să ne întâlnim cu dumnezeul care se află înăuntrul nostru”. Potrivit acestei învățături „omul este o putere spirituală, o s c â n t e i e a e s e n ț e i d i v i n e c r e a t o a r e…” [45]. Cu aceasta este de acord, desigur, și stareța Gavrilia, care spune că „Dumnezeu este înăuntrul nostru și ne vorbește în tăcere” (pag. 410), că „Dumnezeu ne-a dat Conștiința: pe Sine Însuși” (pag. 308), că binele „există în toți oamenii ca o scânteie a lui Dumnezeu” (pag. 253), că „avem toți o scânteie a lui Hristos în suflet” (pag. 325), că „adevărata libertate depinde numai de relația sinelui nostru cu sinele nostru” (pag. 302). Se pare, deci, că stareța ignora cuvântul rugăciune în sens ortodox, dar cunoștea foarte bine metoda meditației. Acest lucru reiese și din faptul că vorbește despre „starea de rugăciune” [46] (pag. 69, 78), despre rugăciunea tăcută și reculegere (pag. 102) și numește rugăciunea energie și putere (pag. 344), adică exact ceea ce susțin adepții „auto-îndumnezeirii”. „Puterea rugăciunii este o manifestare a energiei” [47], menționează Peale, înțelegând desigur meditația. „Cel care meditează dorește tăcerea exterioară… pentru a auzi vocea înțelepciunii interioare” [48].

Gândirea pozitivă: De tehnica meditației nu este străină nici dogma „gândirii pozitive” [49], care nu lipsește din carte. Această dogmă învață, foarte simplu și sintetic, următoarele: „Omul își construiește în subconștientul său fericirea sau nefericirea. Dumnezeu (subconștientul), care v-a dat dorința, vă va arăta și calea pentru împlinirea ei… Omul poate să-L activeze pe Dumnezeu înăuntrul său prin gândire” [50]. În mod corespunzător, stareța crede că mintea și imaginația creează frigul (pag. 66) și boala (pag. 71), în timp ce ea însăși vindecă aceste stări pe care oamenii și le creează singuri, prin mâinile ei „harismatice”. Peale („misionar” al „gândirii pozitive”) declară că „așa cum gândești, așa vei fi” și că „te poți îmbolnăvi singur prin gândurile tale” [51]. Dar și mișcarea Silva Mind Control susține că: „Se poate vindeca prin mâini” [52]. Același lucru îl propovăduiește și stareța, spunând că până și bani putem obține „ajunge doar să ne gândim la asta” (pag. 227), că pe toate le împlinește Dumnezeu, ajunge doar să avem dorința aprinsă (pag. 362) și că dacă omul nu își învață lecția din prima, ceva se întâmplă în subconștientul său (pag. 362).

În teoria gândirii pozitive este inclusă și corectarea gândirii negative care este, pentru mișcarea Silva, „orice gând de critică sau de răutate sau de invidie sau de condamnare a celorlalți sau de auto-condamnare, orice gând de boală sau de accident sau, pe scurt, orice fel de gând limitativ sau pesimist” [53]. Această corectare pentru Silva este ceva foarte simplu: „Dacă din întâmplare folosiți o astfel de frază, spuneți anulat-anulat și înlocuiți negativul cu un pozitiv” [54]. Această corectare o vedem la pag. 298, ca „lecție directă”, provenind de la Dumnezeu (evident de la Conștiință), la pag. 66-67 ca „putere tămăduitoare” și în alte puncte.

În acest cadru însă, adeptul gândirii pozitive este obligat, pentru a scăpa de diversele gânduri negative care îl stăpânesc și pentru a se impune asupra lor, să scrie pe o hârtie de multe ori aceeași frază, pentru a-și convinge subconștientul. Scrie, de exemplu, în continuu fraza „sunt puternic” sau „voi învinge”, pentru a-și depăși complexul de inferioritate sau anxietatea pentru vreo luptă. Însă și această metodă este predată de către stareță în mod tacit, deoarece în carte avem câteva (în jur de 6) din multele sale hârtii, cu siguranță, cu repetarea continuă a unei fraze. La pag. 156 avem o astfel de hârtie pe care scrie „Hristos se naște, slăviți-L! Doamne miluiește”, la 352 rugăciunea lui Iisus, la 392 „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu miluiește-ne pe noi” și altele la pag. 2, 8, 14. Desigur, mulți vor răspunde că este vorba despre rugăciuni. Însă care sfânt a legiferat sau pur și simplu a urmat astfel de metode de rugăciune? Există, așadar, o propagandă sistematică indirectă a metodei respective, deoarece de altfel meditația, așa cum am spus anterior, se poate referi și la Persoana lui Hristos.

Ceea ce creștinii numesc rugăciune a credinței, Silva o numește energie, programare, relaxare… Credința nu se referă la o Persoană, la Dumnezeu, ci la mobilizarea energiei din lăuntrul nostru. „Când există destulă dorință, există destulă energie disponibilă pentru a asigura succesul” [55]. Așadar, sub aceste premise, „Baba Amte și colaboratorii săi aveau curaj, răbdare și credință la gradul suprem” (pag. 58). Dacă aici credința este înțeleasă așa cum o înțelegem noi, creștinii, atunci ca ortodocși ne-am merita cu adevărat soarta, de vreme ce un păgân are credință și încă la gradul suprem. Aici însă credința se identifică cu încrederea în sine și în puterile interioare. Deci nu vorbim despre Credință, ci despre „gândire pozitivă”. Ce poate însemna însă numele lui Baba Amte, pe care stareța ni-l promovează în toată cartea? „B a b a înseamnă tată iubit și se referă la sinele suprem din interiorul său. Gurul în forma sa fizică, Baba cel trupesc, ne amintește prin cuvintele sale, prin faptele sale, de conștiința supremă” [56]. Oare, deci, trebuie să îl acceptăm și noi pe Amte ca pe propriul nostru B a b a?

D i a f i m a r e a î n v ă ț ă t o r i l o r h i n d u i ș t i: O altă dovadă incontestabilă a faptului că Gavrilia fusese înșelată de filosofia hinduistă și demonică este promovarea sistematică a învățătorilor hinduisti. Dincolo de simpla, dar mândra referire făcută la guru-șii pe care i-a cunoscut, este promovat și poetul Khalil Gibran de către autoare, ca de pildă la pag. 72. Fără a se menționa nicăieri că este vorba despre un învățător al hinduismului, acesta este prezentat ca un mare poet ale cărui opere stareța le cunoaște foarte bine, de vreme ce trimitea la ele [57]. Însă la Khalil Gibran trimit și mulți guru, precum Satyananda în Ashram-ul său [58], și mișcarea Silva Mind Control [59], care furnizează cărțile lui ca manuale și îi adoptă, firește, viziunile, chiar și „Viața Armonioasă” [60] a lui Robert Najemy. Înțelegem, așadar, ce pericol pândește, dacă luăm în calcul că toate aceste Secte [61] acționează și în țara noastră cu totul necontrolat.

Nu este însă mai mic nici pericolul din promovarea lui Rama-Krishna, ca fiind chipurile influențat de misionarii creștini (pag. 54), pe care stareța îi acuză de „barbarie”, dar îi folosește atunci când are nevoie, ca aici. Rama Krishna activează și el în Grecia [62] și, ca toți guru-șii, nu Îl neagă pe Hristos, dar Îl acceptă ca pe un guru care s-a eliberat de ignoranță și rătăcire și a ajuns în sfera păcii veșnice. „Cine a ajuns în această stare se numește Mântuitor al lumii. Astfel au fost Buddha, Krishna, Hristos, Rama Krishna și alții” [63]. Oare pe acestea le numește Gavrilia influențe creștine? Sau faptul că la o sărbătoare de Crăciun a ordinului lui Rama Krishna, participanții au meditat asupra persoanei lui Hristos, care chipurile era înlăuntrul lor, și i-au simțit prezența, în timp ce, după cum mărturisește Swami Prabhavananda, a conștientizat pentru prima oară că Hristos este același lucru cu Buddha, Krishna și toți ceilalți învățători [64]? Mai degrabă acest ultim lucru îl are în vedere, dacă ținem cont că ea însăși a preferat să se întoarcă la Ashram pentru a sărbători Crăciunul (pag. 56). Oricum, cel la care au meditat și meditează și despre care vorbesc nu este și nu are nicio legătură cu Persoana lui Hristos [65].

S u p e r s t i ț i i. Încheind această secțiune, menționăm succint viziunile superstițioase ale stareței despre somn — că trebuie să dormim cu capul spre miazăzi sau spre răsărit (pag. 331); despre inexistență — că sunt fericiți cei care au devenit umbră pentru că se apropie de ea (pag. 382); despre lecturile de seară — că nu rămân în suflet (pag. 383), în timp ce, dimpotrivă, Biserica propune privegherile ca pe cea mai bună ocazie de comunicare cu Dumnezeu; despre tabloul lui Gyzis, care ar surprinde mai bine decât Părinții și imnologia seculară a Bisericii noastre „pururea-fecioria” Născătoarei de Dumnezeu (pag. 374), afirmație care a condus-o pe autoare la scrierea de „cântece creștine vesele” care să acopere marele gol lăsat de Părinții noștri „necultivați”; despre locul nostru în biserică — că trebuie să fie mereu același pentru a ne găsi îngerii, care, după câte se pare, sunt „miopi”! (pag. 363); despre copii — că nu trebuie să îi lăsăm lângă bolnavi pentru că aceștia le absorb puterea (pag. 331); despre melancolici — că trebuie să deschidem ferestrele pentru a le ieși energia negativă (pag. 331) și alte asemenea care par prostești, dar provin din mișcări și ideologii religios-filosofice specifice.

D. MESAJE – VIZIUNI – ÎNȘELĂRI
Părinții au lămurit de timpuriu cuvântul Evangheliei, că demonul, fiindcă este duh, are capacitatea de a se transforma și de a se arăta oamenilor nu doar ca înger al întunericului, ci și ca înger al luminii. Acesta este tocmai motivul pentru care Evanghelistul Ioan ne îndeamnă: „Nu dați crezare oricărui duh, ci cercați duhurile dacă sunt de la Dumnezeu” (I Ioan 4, 1). De aceea, de altfel, monahii au stareț, căruia îi încredințează zilnic gândurile și experiențele lor, iar mirenii au duhovnic, pentru ca aceștia să deosebească duhurile cu ajutorul, firește, al Harului Dumnezeiesc. Patericele sunt pline de istorisiri ale monahilor care și-au ascuns „experiențele” de starețul lor și, la propriu, i-a înghițit satana, sau au scăpat în ultima clipă doar prin rugăciunea starețului. În această carte nu vedem această lucrare de smerenie și de siguranță ci, dimpotrivă, dacă urmăm modelul Gavriliei pe care ni-l prezintă autoarea, ar trebui să credem fără deosebire în orice viziune și „minune”, să ne considerăm sfinți și să facem ascultare de orice gând al nostru.

Sunt menționate în carte zeci de „mesaje” și viziuni, dar nicăieri nu se menționează recurgerea la vreun duhovnic pentru „diagnosticare”. Dimpotrivă, stareța nu numai că nu avea nevoie de duhovnic care să o îndrume, dar devine ea însăși îndrumătoare a altora, care sunt menționați în carte ca fii ai săi duhovnicești. Prin urmare, și numai acest fapt este suficient pentru ca cineva să caracterizeze cartea drept un model periculos și greșit pentru viața duhovnicească și lupta creștinului. Diverse „mesaje” avem la paginile 23, 40, 41, 47 și în alte părți, iar viziuni la pag. 39, 78 și în multe alte locuri. La pag. 47, și la 268 mai detaliat, stareța primește de la îngeri „mesajul” de a deveni monahie și îl împlinește fără nicio sfătuire de la vreun duhovnic. S-a vorbit deja despre „invizibilitatea” ei (pag. 192) și despre relația strânsă cu îngerii, despre care, din nefericire, stareța afirmă că văd esența lui Dumnezeu (pag. 443) și, firește, provoacă uimire faptul că, deși au petrecut atâta timp cu ea, nu au informat-o despre această poziție greșită! „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată” (Ioan 1, 18).

H a r i s m a t ă m ă d u i r i i: Ar constitui însă cea mai mare omisiune dacă nu ne-am referi la „darul” mâinilor, pe de o parte fiindcă este un element care, fără a fi nevoie de alte argumente, dovedește crunta înșelare în care căzuse stareța și, pe de altă parte, l-am lipsi pe cititor de râsul pe care îl oferă astfel de inepții. Uneori, spune ea, îi ardeau și i se înroșeau mâinile, chipurile de la Duhul Sfânt. Dacă atunci se afla cineva cu probleme de sănătate și îl atingea, bolnavul se vindeca, iar ea se ușura de arsură; altfel, își spăla mâinile cu apă din abundență pentru a se ușura (pag. 137). Să facem aici câteva observații necesare, deși de la sine înțelese pentru creștinii ortodocși:

a) Duhul Sfânt nu arde, nici nu îl chinuie pe om, ci dimpotrivă, îl „odihnește”, îl „răcorește” și îl luminează, și mai ales nu se limitează la o parte a trupului, ci îl sfințește întreg, suflet și trup. Singurul care este ars de prezența Duhului Sfânt este Diavolul, deci fie stareța era într-adevăr umbrită de Duhul Sfânt, dar ea însăși era stăpânită de un demon — lucru mai degrabă improbabil — fie duhul care o „umbrea” pe stareță nu era altul decât duhul cel necurat și viclean.
b) Când un om purtător de duh transmite Duhul Sfânt, nu Îl pierde el însuși, deoarece nu vorbim despre ceva material și cantitativ. Dacă s-ar fi întâmplat așa ceva, atunci Apostolii nu ar fi putut hirotoni alți arhierei decât 12, câte unul fiecare, iar apoi ar fi pierdut ei înșiși Duhul Sfânt, deci nu am mai vorbi astăzi în Biserică despre sfinții Apostoli.
c) Constituie o mare blasfemie la adresa Duhului Sfânt ca Acesta să fie tratat ca o pată care se spală într-un lighean cu apă și dispare. Aceasta amintește mai degrabă de o reclamă la detergent, decât de un „dar” al Duhului Sfânt.

E. IUBIREA
În pofida tuturor celor de mai sus, cineva ar putea ridica obiecția că stareța, mânată de iubire — cea mai mare virtute creștină — a făcut ceea ce a făcut, deoarece „Dumnezeu iubire este”. Însă, după cum vom vedea, iubirea nu este „privilegiul” exclusiv al ortodocșilor, ci toate mișcările o așază foarte sus pe scara virtuților. Importanță are modul în care fiecare dă sens cuvântului iubire. Dacă acceptăm interpretarea Gavriliei care identifică iubirea cu sincretismul și cu negarea exclusivității Bisericii noastre Ortodoxe în Adevăr, atunci nici Hristos nu este iubire, nici Evanghelistul iubirii nu are nicio urmă din ea, de vreme ce amândoi ne îndeamnă să evităm tovărășiile ereticilor. Acest tip de iubire, care nivelează toate religiile și toate credințele, este o invenție a Noii Epoci, ai cărei adepți se prezintă ca fiind inundați și inundând totul cu o iubire infinită, precum și ca oameni foarte blânzi și netulburați. Trebuie să știm însă că această liniște nu este harismă și dar al Duhului Sfânt, ci rezultatul unui efort dureros și persistent pentru amăgirea ușoară a oamenilor „sentimentali”, iar de multe ori și rezultatul unei abrutizări în urma unei sistematice spălări de creier. Promovarea acestei liniști și netulburări este probabil și scopul difuzării casetelor cu vocea prea blândă (?) a stareței răspunzând la întrebări de natură duhovnicească. Să nu ne lăsăm însă influențați de astfel de elemente exterioare, care numai în trezia necesară nu ne țin. Părinții ne avertizează clar că exact așa va veni Antihristul: „Va fi smerit, liniștit, va urî nedreptatea, se va lepăda de idoli, va prefera evlavia, bun, iubitor de săraci, frumos peste măsură, așezat, vesel către toți” (Sf. Efrem Sirul).

Astfel însă vor fi și precursorii și adepții lui. Sai Baba, de pildă, crede că toate disciplinele precum yoga și meditația sunt o pierdere de timp și sunt periculoase dacă nu există un „temei etic”: „Adevărul (Sathya), Virtutea (Dharma), Pacea (Shanti), Iubirea (Prema) și Non-violența (Ahimsa)” [66]. Același guru, din nou, „îi inundă pe toți cu o iubire infinită, caută iubirea pretutindeni și o instalează în inima fiecărui om [67]”, în timp ce pe coperta cărții „Introducere în învățătura lui Sri Sathya Sai Baba”, se menționează: „există o singură religie, religia iubirii; există o singură clasă socială, clasa socială a umanității; există o singură limbă, limba inimii [68]”. Mai mult, el ne spune în altă parte că, de îndată ce ne vom birui frica și vom înțelege că totul în viață este Unu, vom fi capabili să ne lăsăm să iubim un cerc tot mai mare de oameni [69].

Dar, va insista cineva, oricum ar sta lucrurile, stareța L-a slujit pe Hristos în persoana aproapelui. Însă oare așa stau lucrurile? Binele, pentru a fi bine, trebuie să fie făcut și b i n e (în chip legiuit). Dacă, de exemplu, sub pretextul iubirii pe care o învață Biserica, ne îndepărtăm de orice altă învățătură a ei și acceptăm rătăciri și învățături mincinoase ca fiind adevărate, atunci binele nu este făcut bine și încetează să mai fie considerat bine. Aceasta este prima noastră obiecție. A doua obiecție are de-a face cu faptul dacă stareța a făcut toată această lucrare a „iubirii” cu totul liber și din dragoste pentru aproapele. „Așa-numita slujire dezinteresată se încadrează în prima cărare a sistemului yoga, numită „Karma Yoga”. Este o slujire fără atașament față de rezultatul faptei tale… Această cale pregătește alte forme de yoga, de ordin superior. De aceea, slujirea dezinteresată este subliniată în seminarul de autocunoaștere în timpul primului an, în timp ce în timpul celui de-al doilea an sunt oferite tehnicile de meditație care se mișcă dincolo de stadiul slujirii dezinteresate [70]”. Așadar, după lectura acestei cărți, considerăm că cititorul este pe deplin pregătit să urmeze anul al doilea al seminarului, fără cea mai mică dificultate.

Se pune, de altfel, întrebarea: Cum de a rămas o monahie ortodoxă într-un Ashram, unde scopul celor ce viețuiesc acolo este slujirea gurului [71], urmând chiar cu fidelitate programul Ashram-ului chiar și atunci când se afla departe de acesta — deci nu subzistă scuza constrângerii? Să vedem ce spune Satyanandashram în acest sens: „Slujirea dezinteresată constituie un efort pentru purificarea minții de dorințele sale cele mai grosiere”, în timp ce pentru cei care se află în Ashram, menționează: „Ashram-ul nu este un loc unde Sanyasii [72] stau leneviți și vorbesc despre Dumnezeu sau despre Brahman toată ziua… Ei lucrează neîncetat de dimineața până seara… Munca pe care o fac nu este interesată sau cu motiv egoist… Când veniți la Ashram și slujiți gurului și lucrați pentru el, curățați inconștient calea și permiteți energiei să treacă spre centrele superioare și mai puternice… Ziua începe la ora 4 dimineața și se termină la ora 9 seara [73]”. Auzim un alt sanyasi spunând: „mă scol la 4 dimineața și stau în tăcere ascultând doar păsările… după aceea cobor la Gange… la 12 mănânc prânzul… între 5 și 6 plimbare, până la ora 8 liniște. De la ora 9 până la 4 dimineața, încuiat”. Și totuși, acesta este programul stareței (pag. 71), chiar și departe de Ashram, program care nu doar că este același cu cel al sanyasasilor, dar nu include nicăieri rugăciunea, aceasta fiind înlocuită cu admirarea naturii și ascultarea păsărilor, fapt ce dovedește influența și participarea la cultul și filosofia hinduistă.

În final, să auzim ce spunea bătrânul Porfirie Bairaktaris despre iubirea acestor grupări: „Măi, ce iubire predică aceștia? Re-cuté [Nătângule]. Ia taci, măi. Iubirea cea adevărată este iubirea lui Hristos [74]”.

ST. FIZIOTERAPIA
În cele din urmă, ne vom expune preocuparea legată de cât de mult are de-a face fizioterapia — despre care se menționează că era practicată de stareță — cu știința medicală cunoscută, clasică, acceptată la nivel mondial și incontestabilă. Dacă, așadar, avea vreo legătură cu medicina, cum putea să vindece înainte chiar de a-și începe studiile de fizioterapie (pag. 28)? Ce înseamnă termenul „pedichiurist” [cheiropodistis] (pag. 29)? Care este specialitatea care vindecă sufletul și trupul (pag. 30)? Ce medic vindecă printr-o atingere, fenomen obișnuit în grupările neo-penticostale [75] și guruiste, dar cu totul străin și necunoscut științei medicale? De asemenea, suspiciuni trezește și combinarea fizioterapiei cu gândirea pozitivă la pag. 337, unde stareța spune: „…fără să sufere mintea și sufletul, trupul nu se îmbolnăvește. Acum deja toți medicii știu asta… D i n c a p î n c e p e b o a l a. Cu un gând. Cu o agonie… Dar mai este și altceva… Cel care face fizioterapie nu trebuie să vorbească în același timp. V o r b i r e a, după cum știi, este c e a m a i m a r e e n e r g i e p e c a r e o a r e o m u l”.

În final, este firească întrebarea: Din ce motiv un Ashram publică, și încă pe cheltuiala proprie, cartea Gavriliei, care conține fotografii cu diferitele poziții ale mâinilor ei și metoda propriei sale inspirații (pag. 51), dacă acestea nu au legătură cu propriile lor metode și viziuni? Atât de mult prețuiesc hinduiștii și guru-șii știința și se îngrijesc de progresul ei, sau poate stareța era un om de știință atât de mare încât a inventat metode de tratament fără cea mai mică cercetare și studiu științific și de laborator? Toate cele de mai sus ne trimit, din păcate, la așa-numitele „terapii alternative”, care, firește, sunt incompatibile cu credința ortodoxă și cu calitatea de creștin ortodox, deoarece se bazează pe viziuni despre lume de origine orientală și pe influențe și, în principal, pe viziunea holistică asupra lumii.

Trebuie să notăm aici că în țara noastră, „în deceniul anilor ’80, s-au depus eforturi de unificare a grupărilor metafizice, pentru crearea unei Federații a Mișcărilor Ocultiste… Prima întâlnire a avut loc la Centrul Spiritual al Bisericii Romano-Catolice din Grecia… Textul întâlnirii… menționează că există nenumărate fațete și ramificații ale filosofiei metafizice. Prezintă chiar un plan incomplet, caracterizat ca prim studiu… În text sunt prezentate 4 coloane: Religie, ezoterism, Școli de Yoga și Sănătate”, în care a fost inclusă și fizioterapia [76]. Mai mult, viziunile stareței coincid în multe puncte cu viziunile altor „terapii alternative”, deoarece au toate aceeași bază și constituie, în esență, „prelucrări ale aceleiași piese”.

Vom prezenta, așadar, câteva asemănări ale „fizioterapiei” pe care o practica stareța (folosind ca ghid propriile ei gânduri), cu ceva aparent fără legătură, homeopatia, așa cum sunt prezentate în cartea Inițiativei Părinților din Grecia de Nord, pentru a face mai inteligibilă și mai evidentă relația acestor „terapii”:

a) „…Pe baza acestei viziuni despre lume a monismului panteist absolut, care se exprimă prin cunoscuta dogmă a ocultismului „t o t u l e s t e u n u” (toate sunt una), homeopatia interpretează și fenomenul bolii: Viața există atâta timp cât D u m n e z e u l s u p r e m c a r e e s t e o e s e n ț ă, c u r g e n e î n c e t a t s p r e f ă p t u r i… Această e s e n ț ă s a u e n e r g i e d i v i n ă… este ceea ce homeopatia numește „E n e r g i e v i t a l ă” [77] (Compară viziunile stareței despre culoarea neagră și vezi și capitolul despre viziunea holistică din prezentul text).

b) „Potrivit lui George Vithoulkas, pe lângă homeopatie și acupunctură, o altă metodă terapeutică este cea „prin punerea mâinilor” de către o persoană cu un nivel spiritual înalt… care în realitate este un c a n a l a l e n e r g i i l o r u n i v e r s a l e [78]” (Vezi pag. 28 din „Ascetica Iubirii” despre darul mâinilor ei, dar și faptul că vindeca înainte de a-și începe studiile, dar, după cum spune ea însăși, „altul era vindecătorul”. Evident, ea era canalul.)

c) „Un alt punct important al teoriei homeopatiei este teoria „miasmelor”, prin care homeopații încearcă să interpreteze crearea diverselor boli… Omul a fost creat liber, a fost creat cu posibilitatea de a gândi și de a face fie binele, fie răul. P e n t r u a d e v e n i a ș a d a r p r o p e n s c ă t r e m i a s m a p s o r i c ă… a r t r e b u i s ă e x i s t e d o r i n ț a p e n t r u c e l g r e ș i t ș i p e n t r u r ă u. Astfel, omul, p r i n f a p t u l c ă g â n d e ș t e ș i d o r e ș t e r ă u l, pregătește trupul să primească boala [79]” (Vezi subcapitolul studiului nostru despre gândirea pozitivă).

d) De altfel, tratamentul homeopat înaintează de la suflet spre minte și trup [80], sau cum spune stareța: „Ceea ce are legătură cu trupul omului, are legătură și cu sufletul său. Dacă mergeți vreodată să vindecați o mână care doare sau un picior, vedeți că mai mult doare sufletul…” (pag. 338). Există încă multe elemente care nu vor folosi la nimic mai mult celui care crede cu prejudecată în sfințenia stareței, în timp ce aceste câteva puncte vor ajuta pe cel bineintenționat și pe oricine este cu adevărat interesat de adevăr. „Cel ce are urechi de auzit, să audă”.

Oricum ar sta lucrurile, această carte constituie o excelentă introducere în Guruism și o armă în mâinile Noii Epoci pentru eroziunea conștiinței ortodoxe și deschiderea drumului spre întemeierea Pan-religiei. Însă, așa cum foarte frumos a spus bătrânul Porfirie: „Numai religia lui Hristos unește, și toți trebuie să ne rugăm să vină la această religie. Astfel se va face unirea, nu prin faptul de a crede că toți suntem la fel și toate religiile sunt la fel. Nu sunt la fel [81]”. De asemenea, potrivit părintelui Antonie Alevizopoulos, „cel care va compara Sfântul Munte cu Himalaya și se va grăbi să tragă concluzia că este același lucru, ignoră ceva foarte fundamental… Nu există, așadar, niciun element comun între tradiția ascetică a Bisericii noastre și aceste grupări sau tehnicile lor. Faptul că, în concluzie, este promovată o astfel de poziție inexistentă constituie o înșelare sau o capcană, chiar dacă este făcută de teologi creștini [82]” sau misionari, am adăuga noi, deși stareța nu are dreptul să poarte acest titlu, deoarece era, după cum reiese din acuzațiile pe care li le aduce, prin convingere împotriva misionarilor și a lucrării lor [83], identificând misiunea doar cu asistența socială, și aceea de origine hinduistă, după cum am spus, și nu a catehizat pe nimeni în credința ortodoxă, ci dimpotrivă, a fost ea însăși „catehizată” în dogme străine fără a da mărturia și mărturisirea ortodoxă pe care ar fi datorat-o ca misionar.

La pag. 54, de exemplu, se menționează, chiar în mod fățiș, că stareța a participat la ceremoniile pentru ziua de naștere a gurului S i v a n a n d a, adică ceremonii de cult al gurului ca dumnezeu. Când, conform tipicului, i s-a oferit să bea lapte din acela în care gurul își spălase picioarele, ea pur și simplu și-a spălat mâinile spunând că așa facem noi în Grecia. Dar ce caută un creștin ortodox, și încă un misionar, în ceremoniile păgâne de cult al gurului? Unde este cateheza sau, cel puțin, mărturia și mărturisirea ortodoxă? Nu îi învață ea pe oameni prin prezența sa că nu există diferențe semnificative între Hinduism și Ortodoxie? Avem în sinaxarele sfintei noastre Biserici mulți martiri care și-au jertfit viața pentru că au refuzat nu doar să dea, ci și să spună că au dat libellus de apostazie, sau chiar copii (ca vârstă) care au mărturisit pentru a nu călca nu dogmele credinței noastre, ci tradiții nescrise și mai noi (așa cum mulți spun astăzi cu dispreț, cerând chiar desființarea lor), precum postul de 15 august [84]. În același spațiu geografic, cel al Indiei, Sfântul Apostol Toma L-a propovăduit pe Hristos, i-a botezat pe mulți dărâmând idolii demonici, a făcut minuni și, în final, a primit mucenicia, oricât ar recepta stareța aceste fapte ca fiind o dovadă de ură și fanatism.

Creștinii nu sunt chemați să caute vreun teren religios comun inexistent sau o cale comună de mântuire. Dincolo de iubirea pe care o datorează tuturor, trebuie să fie gata să ofere și mărturisirea „nădejdii care este în noi oricui cere, cu blândețe și cu frică”. Aceasta constituie datoria noastră, mai ales când constatăm că astăzi există atâtea voci care aduc confuzie și dezinformează chiar și oameni ai Bisericii [85]. Autoarei cărții, însă, i se potrivește ceea ce părintele Antonie a scris despre Najemy: „susține că este creștin. În același timp, îl recunoaște pe gurul Sai Baba drept Învățător și consideră învățătura lui cel puțin egală cu Noul Testament. Are el conștiința faptului că cele două realități, rugăciunea și meditația, sunt incompatibile între ele? Dacă într-adevăr nu poate deosebi aceste două lucruri, se află într-o cruntă înșelare și atrage în această înșelare creștini nebănuitori. Dacă însă are acest lucru în vedere, atunci este vorba despre un comportament necinstit și o modalitate de prozelitism inadmisibilă [86]”.

În loc de Epilog
„Pentru cei care se află în afara Bisericii, persistența în dogme este considerată fanatism. Pentru noi, ortodocșii, aceasta este o condiție de viață și existență. Exclusivitatea Persoanei lui Hristos, adică dogma hristologică, este cea care fundamentează rugăciunea și, în special, rugăciunea minții. Fără această dogmă nu există rugăciune. Orice duh care nu mărturisește pe Hristos „venit în trup” este duhul antihristului. Nu este vorba, deci, de o chestiune de lărgime ecumenică și de iubire frățească sau de „bunătate”, astfel încât să trecem cu vederea această diferențiere. A c e s t ă e x c l u s i v i t a t e e s t e u n s e m n a l i u b i r i i a d e v ă r a t e f a ț ă d e s e m e n i i n o ș t r i [87].”

Clarificare:
Toate sublinierile și accentele ne aparțin.

Abrevieri
· Guruismul: Apokryfismós, Gkurouïsmós, „Néa Epochí”, Atena 1997
· Meditația: Dialogismós í prosefchí?, Atena 1997
· Autocunoașterea: Avtognosía, Avtopragmátosi, Sotiría, Atena 1991
(Toate de p. Antonie Alevizopoulos)

[1] Este vorba despre o gândire veche care se întâlnește în religiile necreștine. Potrivit acesteia, omenirea trece printr-o alternanță continuă a anumitor epoci și nu urmează o traiectorie orizontală. Termenul modern New Age (Noua Epocă) este luat din astrologie, care crede că pentru ca sistemul solar să treacă de la un Zodic la altul, este nevoie de mai mult de 2100 de ani. În zilele noastre se termină, după cum cred aceștia, era Peștilor, adică a Creștinismului — o eră, tot după ei, a limitării și a îngustimii — și intrăm în era Vărsătorului. Vezi p. Antonie Alevizopoulos: Apokryfismós, Gkurouïsmós, Néa Epochí, pag. 7 și urm. și „Astrologia în lumina Ortodoxiei”, pag. 58.

[2] Scriindu-i lui Amte, cel de altă religie, ea spune: „Citind ieri Faptele Apostolilor la capitolul 4:34, am căutat în inima mea să găsesc un astfel de creștin. Tu și Yehouda mi-ați venit în minte! Și să te gândești că niciunul dintre voi doi nu este creștin cu numele!”. Această ultimă frază dovedește caracterul sincretist al cărții, subliniind că faptele, și nu credința și sfântul Botez — care, după cum se pare, oferă doar numele de creștin și nimic mai mult — mântuiesc. Așadar, toți se pot mântui indiferent în ce cred, ajunge să fie oameni morali și „virtuoși”. Creștinismul este coborât, deci, la rangul unei ideologii morale.

[3] „Quakerii, pe de altă parte, au contribuit la calitatea subiectivă și sensibilă a națiunii noastre, ceva echivalent, dar la nivel religios, cu lozinca dominantă a lui Rousseau, „întoarcerea la natură”, care caracterizează mișcarea Romantismului… Subiectivizarea și privatizarea aproape completă a „chemării” spirituale și a „luminii interioare” au fost popularizate de către quakeri… Învățătura, liturghia și îndrumarea au fost înlocuite de conștiința personală și intuiție” (Frank Schaeffer, „În căutarea credinței ortodoxe în secolul religiilor mincinoase”). Conform celor de mai sus, vom putea interpreta fenomenele pe care le vom întâlni mai jos, precum iubirea exagerată a stareței pentru natură, sentimentalismul-romantismul accentuat, absența unui părinte duhovnicesc și a unui îndrumător, sau distanțarea de acesta chiar și în marile decizii precum călugăria, opinia ei că libertatea depinde numai de relația sinelui nostru cu sinele nostru și alte asemenea. Trebuie să menționăm că Schaeffer cunoaște foarte bine protestantismul, deoarece provine din acesta și s-a convertit la Ortodoxie.

[4] „Plecând, a luat cu ea doar două cărți. Evanghelia și o carte pe care i-a dăruit-o în ultima clipă o prietenă care a auzit că pleacă în India. O scrisese un indian foarte cunoscut la acea vreme, Gurul Sivananda” (Ascetica Iubirii, p. 42). Poate că aici este potrivită zicala populară: Cu așa prieteni, ce să mai faci cu dușmanii?

[5] „Acesta, imediat ce i-a vorbit despre cartea lui Sivananda, s-a oferit să o ajute și a trimis-o la fratele său care, o! minune, era funcționar la consulatul indian!” (pag. 43).

[6] Ascetul sau creștinul ortodox invocă, după îndemnul Apostolului Pavel, neîncetat numele lui Dumnezeu, pentru a atrage mila Sa, simțindu-și păcătoșenia, dar și neputința de a scăpa de ea fără ajutorul lui Dumnezeu și umbrirea Harului Său dumnezeiesc. Dimpotrivă, hinduistul Îl invocă pe Dumnezeu ca pe un mijloc de a pătrunde în interiorul propriului său sine. Citim în acest sens: „De exemplu, putem începe să ne concentrăm asupra numelui și formei lui Iisus Hristos. După un exercițiu intens, vom începe să-L simțim pe Hristos, nu ca pe un om cu formă, ci ca pe o energie, ca lumină, ca conștiință, ca vibrație, ca Logos…”, Robert Najemy (p. Antonie Alevizopoulos: Dialogismós í prosefchí?, pag. 63). Este, deci, evident că nu vorbim despre persoana istorică și reală a Domnului nostru, ci despre un ajutor în efortul de AUTO-ÎNDUMNEZEIRE, despre o prezență și o experiență pur demonică, ceva analog cu cuvintele șarpelui către Eva.

[7] „Mi se spunea de multe ori: De ce îi consideri pe indieni ca fiind de-ai tăi? sau pe musulmani, sau pe evrei? Păi, pentru că eu văd pe Însuși Hristos înăuntrul lor, pe Care poate în mod conștient nu L-au cunoscut încă… Și vedeam pe mulți dintre ei, prin faptele lor, făcând ceea ce îi îndemna să facă Duhul lui Dumnezeu…”. Impresionează cuvântul p o a t e, care înseamnă că și fără Harul Botezului, unii L-au cunoscut probabil pe Hristos în mod conștient.

[8] „Dar a spus-o Domnul: Strâmtă este calea care duce la Adevăr… Și m-a dus de mână. Și iarăși, a doua zi, în altă parte și în altă parte, la Spitalul unui mare de Obște cu Monahi unde și acolo toate erau simple, a ș a c u m s u n t î n m ă n ă s t i r i l e n o a s t r e…”. (Ascetica Iubirii, pag. 245-246). Dacă observăm cuvintele scrise cu majusculă, putem concluziona următoarele: a. Cine merge pe calea cea strâmtă este condus la Adevăr, deci la Hristos. Ajunge, deci, ca cineva să trăiască simplu pentru a se sfinți. b. Obștile și Monahii și Mănăstirile, hinduiștii și mănăstirile ortodoxe sunt același lucru. Acest lucru reiese și din fraza pe care am subliniat-o.

[9] Este vorba despre articolul intitulat „Imitarea lui Hristos conform tradiției ortodoxe”, în care Înaltpreasfințitul dezvoltă cu documentare patristică calea ortodoxă pentru imitarea lui Hristos, punând-o în opoziție cu abaterea din cartea respectivă. Articolul a fost publicat în revista „Grigorios Palamas”, nr. 764, septembrie-octombrie 1996, pag. 587.

[10] Lucruri similare menționează și Canoanele 7, 45, 71 ale sfinților Apostoli, 11 al Sinodului VI Ecumenic, 1 al celui din Antiohia, 6, 32, 33 și 38 ale celui din Laodiceea și altele.

[11] „…Părintele Antonie a fost un pionier, inegalabil, original, sistematic și profund părinte apologet al Bisericii noastre, cu o intuiție uimitoare și un simț ortodox sensibil. Contribuția sa este prețioasă pentru Biserică… Și-a dedicat întreaga viață informării Păstorilor și a plinătății ortodoxe asupra pericolelor și problemelor create de activitatea ereziilor și a grupărilor para-religioase ale așa-numitei „Noi Epoci”, pentru individ, familie și societate. A lăsat moștenire bibliografiei elene ortodoxe 40 de cărți prețioase și inegalabile, care pentru mulți ani vor constitui baza lucrării pastorale a Bisericii noastre în sectorul sensibil și vital al activității anti-eretice… Cred că pentru mulți ani vocea Bisericii noastre despre erezii și organizațiile para-religioase va fi „vocea lui Antonie Alevizopoulos”. Și cred că nu exagerez susținând că noi (cei rămași), dacă dorim să vorbim corect în acest sector pastoral sensibil, trebuie să vorbim „după Alevizopoulos”… L-au acuzat, l-au calomniat, l-au împroșcat cu noroi, l-au ironizat, l-au batjocorit dușmanii ortodoxiei… însă părintele Antonie a rămas neclintit, biruind prin harul lui Hristos cel ce îl întărea pe el” (Articol al p. Kiriakos Tsouros, secretar al Comisiei Sinodale a Bisericii Greciei pentru erezii și responsabil al luptei anti-eretice a Sfintei Arhiepiscopii a Atenei, publicat în revista „Dialogos” nr. 22, oct.-dec. 2000, pag. 9-11).

[12] Guruismul pag. 30

[13] Meditația pag. 163

[14] Părinte al gândirii pozitive este considerat Joseph Murphy, care „nu accepta decât o singură Putere Infinită care se află în fiecare om și face posibilă împlinirea oricărei dorințe. Este Dumnezeul care se află înăuntrul nostru”, Autocunoașterea pag. 15.

[15] Ibidem pag. 16.

[16] Guruismul pag. 15

[17] Meditația pag. 185

[18] „Fiecare dintre noi va fi liber să-și îndeplinească destinul și destinația sa”, spune Stareța, scriindu-i lui Amte.

[19] Părintele Antonie Alevizopoulos, Manual de erezii și grupări parareligioase pag. 175

[20] Ibidem pag. 163

[21] Meditația pag. 183

[22] Ibidem 71

[23] Ibidem pag. 117

[24] Ibidem pag. 72

[25] Ibidem pag. 74

[26] Ibidem pag. 71

[27] Meditația pag. 164

[28] „În fotografie, observați bluza albă pe care a îmbrăcat-o peste reverendă pentru a lua pruncul în brațe. Spunea că haina neagră absoarbe vitalitatea când o purtăm direct pe piele” (Ascetica Iubirii pag. 131)

[29] Guruismul pag. 171

[30] Vezi de ex. I Cor. 7, 1-9 și 28, Marcu 1, 6-10, Can. 5 al Sf. Apostoli, Sf. Ioan Gură de Aur omilia 17, P.G. 255, ș.a.

[31] „Religia politică americană de tip protestant, iluminist, are în nucleul său o credință în dogma convertirii și schimbării instantanee, fără efort și într-un mod magic. Pentru protestanții conservatori, această schimbare se manifestă de la sine ca „naștere din nou” [born again]. Însă descendenții moderni ai umaniștilor iluminismului și proprii noștri americani romano-catolici secularizați cred și ei în „naștere din nou”, dar sub forma unei convertiri seculare” (Frank Schaeffer, „În căutarea…” pag. 41).

[32] „Omul avansat duhovnicește este cel care a ajuns să nu mai aibă ipostas [substanță]” (Ascetica… pag. 356).

[33] „Cunosc pe cineva care atât de mult s-a obișnuit cu imobilitatea, încât a făcut-o trăire a sa, iar îngerii i-au dăruit pentru aceasta aripi invizibile ale sufletului. Astfel se rotește și pe Pământ, și în cer, și în universul invizibil”, Ascetica… pag. 179.

[34] Meditația pag. 176

[35] Guruismul pag. 98

[36] „Blavatsky a fost o rusoaică de origine germană… La vârsta de 17 ani s-a căsătorit cu generalul Blavatsky și după trei luni l-a părăsit… a activat ca medium în America… A întemeiat un cerc spiritist sub denumirea „Clubul Miracolelor” (Miracle Club). Acest cerc a fost redenumit la 17-11-1875 în „Societatea Teosofică” (p. Antonie Alevizopoulos, Guruismul… pag. 91). Compară și cu cartea extrem de lămuritoare a lui N. Stavrianidis, „Teosofia – Noua Epocă”, Atena 1997.

[37] Unele dintre scopurile acestei mișcări au fost și sunt următoarele: „Unificarea religiilor fără diferențe rasiale, sociale și religioase; studierea religiilor universale în scopul formării unei etici mondiale unice; căutarea și dezvoltarea puterilor divine ascunse înăuntrul omului”, ibidem pag. 92. „Învățătura mișcării este secretă. Membrii promit să păstreze secretul asupra „tot ceea ce li se recomandă”… adepții sunt liberi să păstreze și o a doua calitate, adică să fie membrii unei biserici sau religii… fiecare adept trebuie să accepte că toate religiile își datorează existența „Marii Fraternități Albe” și niciuna dintre ele nu poate revendica exclusivitatea… Pe această bază se urmărește unitatea religiilor… În opinia mișcării nu există distincție între creator și creație…”, ibidem pag. 94-95 ș. urm. pentru mai multe informații.

[38] Ibidem pag. 170

[39] Ibidem pag. 176

[40] „În ajunul zilei în care Baba Amte urma să iasă din spital, îl găsesc pe șeful de gară și îi spun: „Am o mică rugăminte. Îmi veți permite să mai rămân o noapte?” „Păi când ați sosit? Au trecut deja cele 48 de ore la care aveți dreptul?” „Ah, nu m-ați văzut? M-au făcut invizibilă, se pare, îngerii! Știți, sunt aici de 14 zile”.”

[41] Guruismul pag. 203

[42] Ibidem pag. 204

[43] „Stareță, această voce ascunsă pe care o auzim de multe ori este îngerul nostru?” „Da, și trebuie să conștientizăm acest lucru. Să îl lămurim. Și încet-încet Dumnezeu ne va da sfântă putere…” Avem, deci, în acest punct îndemnul clar către meditație, în timp ce este evidentă înșelarea că îngerul păzitor locuiește înăuntrul nostru. Ceea ce trebuie să auzim meditând nu este altceva decât duhul cel viclean și necurat. Fiindcă însă stareța înțelege foarte bine că acestea nu se acordă cu credința ortodoxă și mulți vor înțelege existența celui Viclean în acest proces, se grăbește să anticipeze obiecțiile spunând: „Să fiți siguri și să nu ascultați de lume, care vorbește despre ispite și iar ispite…” (pag. 176). Am putea chiar să receptăm acest îndemn ca o negare a existenței Diavolului, fapt care convine mult unor astfel de stări de ispitire.

[44] Guruismul pag. 173

[45] Autocunoașterea pag. 95

[46] Descrierea făcută de Gavrilia asupra viziunii pur senzoriale care urmează acestei stări de rugăciune (pag. 78) dovedește conținutul ei meditativ: „Într-o zi, era amiază, se afla în stare de Rugăciune. Și atunci a primit o Viziune, o Vizită…” Stareța Gavrilia: „Părul Lui era șaten închis. Pielea Lui de culoarea grâului. Am avut această experiență, dar am avut-o până aici. Doar Ochii Lui i-am văzut. Doar Ochii Lui și Fruntea i-am văzut… De neuitat… foarte supranatural… Șateni, plini de Viață și Lumină. Ca și cum nu ar fi fost nevoie să vorbească. Erau doar Ochii Lui și erau foarte aproape de ai mei”. Mai mult, această viziune a avut-o în Himalaya, „capitala” filosofiei hinduiste.

[47] Autocunoașterea pag. 60

[48] Meditația pag. 65

[49] „Mișcarea legată de puterea gândirii apare deja în secolul trecut. Ralph Waldo Emerson (1803-1882) a proclamat că singura realitate este elementul divin care se află înăuntrul omului; a folosit hipnoza cu scopul de a trezi puterile interioare ale omului și a promis că prin metoda sa va conduce la plinătatea existenței. Idei similare a proclamat și farmacistul francez Emile Coue (1856-1926). Însă ca părinte al gândirii pozitive este considerat Joseph Murphy (+ 1981). Misionari de bază sunt Norman Vincent Peale, E. Freitag ș.a.” (Autocunoașterea pag. 13).

[50] Ibidem, pag. 15

[51] Ibidem pag. 51

[52] Ibidem pag. 74

[53] Ibidem pag. 73

[54] Ibidem pag. 73

[55] Ibidem pag. 84-85

[56] Guruismul pag. 28

[57] „După cum spune și poetul tău iubit… Khalil Gibran”, Ascetica Iubirii pag. 72

[58] Guruismul pag. 44

[59] Autocunoașterea pag. 81-82

[60] Meditația pag. 136

[61] Prin termenul „Secte” sunt caracterizate cultele distructive și periculoase pentru individ și societate.

[62] Guruismul pag. 69

[63] Ibidem pag. 21

[64] Meditația pag. 89

[65] „Cel care meditează și-a stabilit ca scop să depășească obiectul asupra căruia meditează, chiar dacă este vorba despre forma zeității pe care o adoră… Cel care meditează la forma lui Hristos este chemat să o depășească, să se identifice cu „Hristos”, cu Lumina, cu celelalte persoane, cu universul. Aceasta se numește „conștiință Hristos”. Scopul este unirea cu conștiința universală! Hristos, așadar… nu este Iisus Hristos la care se roagă creștinii… Forma asupra căreia se face aici meditația nu este evaluată mai mult decât orice alt simbol meditativ… Ar putea fi forma unei divinități păgâne sau — de ce nu? — forma lui Lucifer” (Ibidem pag. 87-88 ș. urm.).

[66] Meditația pag. 80

[67] Ibidem pag. 158

[68] Ibidem pag. 64, 163

[69] Ibidem pag. 179

[70] Ibidem pag. 182

[71] Vezi Guruismul pag. 31-32 ș. urm.

[72] Monahii hinduși, sclavi, supuși și ucenici ai gurului.

[73] Guruismul pag. 46-47.

[74] Casete și broșuri, „Duhul ortodox este cel adevărat”…

[75] Pentru o informare completă și integrală despre „harismele tămăduitoare” ale neopenticostalilor și interpretarea lor, recomandăm minunata carte a părintelui Serafim Rose, „Ortodoxia și religia viitorului”. Nu ar fi o exagerare dacă am caracteriza această carte drept „antidotul” Gavriliei, deoarece citind-o, ai senzația că a fost scrisă ca răspuns la „Ascetica iubirii”, întrucât interpretează aproape toate fenomenele Noii Epoci și influențele Hinduismului în Apus.

[76] Guruismul pag. 68, 83.

[77] „Homeopatia incompatibilă cu credința ortodoxă”, Inițiativa Părinților din Grecia de Nord, pag. 8.

[78] Ibidem pag. 12.

[79] Ibidem pag. 17.

[80] Ibidem pag. 20.

[81] Casete și broșuri, „Duhul ortodox este cel adevărat”.

[82] Meditația, pag. 232-233.

[83] Vezi pag. 48-49 unde sunt acuzați misionarii noștri ca fiind „iubitori de confort”, în opoziție cu Gavrilia, model de misionar, dar și cu alți eterodocși, totuși sfinți în opinia stareței, misionari precum Grundy, pag. 211-212.

[84] Sfântul Ioan din Monemvasia a mărturisit pentru că nu a acceptat să calce postul Maicii Domnului, în ciuda faptului că mama sa îl ruga contrariul. Sfântul, în ciuda vârstei sale fragede, a refuzat cu încăpățânare, răspunzând mamei sale că: „eu, mamă, sunt copil de preot și mai mult decât ceilalți trebuie să păzesc cele rânduite”.