Când păstorii se uită pe sine: Un cuvânt către frații mei întru preoție

Preaiubiți frați întru preoție,

Vorbesc nu ca unul deasupra voastră, ci ca unul dintre voi—purtând același jug, cutremurându-mă sub aceeași răspundere și fiind încredințat cu aceeași înfricoșătoare grijă pentru suflete. Ceea ce scriu acum nu este doar o observație, ci o rugăminte născută din durere și din grijă pentru turma lui Hristos.

Am fost rânduiți ca păstori. Nu simbriași, nu actori, nu oameni care caută recunoaștere—ci păstori. Iar păstorul nu își sfâșie împreună-păstorul înaintea oilor.

Ce văd credincioșii atunci când stăm înaintea lor în rivalitate? Când vorbim unul împotriva altuia, fie pe față, fie pe ascuns? Când gelozia prinde rădăcină în inimile noastre, când invidia ne întunecă judecata, când micimea biruiește peste înalta chemare pe care am primit-o? Ei nu văd pe Hristos—ci dezbinare. Nu dragoste—ci sminteală. Nu Împărăția—ci lumea aceasta.

Și dacă păstorii sunt dezbinați, ce se va alege de turmă?

Poporul lui Dumnezeu nu este orb. Ei ne privesc mai atent decât ne închipuim. Ei ascultă nu doar predicile noastre, ci și tonul nostru. Ei măsoară nu numai cuvintele noastre, ci și duhul nostru. Când văd micimi între clerici, când sunt martori la competiție în loc de împreună-lucrare, când simt amărăciune acolo unde ar trebui să fie dragoste frățească—se tulbură, se întristează și uneori chiar se depărtează.

Trebuie să ne întrebăm: ce îi învățăm?

Dacă propovăduim smerenia, dar arătăm mândrie; dacă vorbim despre dragoste, dar purtăm în inimă resentiment; dacă chemăm la unitate, dar semănăm dezbinare—atunci cuvintele noastre devin goale, iar slujirea noastră riscă să devină pricină de poticnire, nu cale spre mântuire.

Să ne aducem aminte: preoția nu este o scenă pentru validare personală. Este o cruce.

Este răbdarea tăcută a neînțelegerii.
Este răstignirea de bunăvoie a ego-ului.
Este lucrarea ascunsă a dragostei care nu caută răsplată.

Dacă este cinste, a lui Hristos este.
Dacă este roadă, prin harul Lui este.
Dacă este ceva bun în noi, nu este al nostru spre laudă.

Fraților preoți, să fim treji. Gelozia este vicleană. Invidia se ascunde sub chipul dreptății. Mândria vorbește adesea în limbajul râvnei. Să ne cercetăm pe noi înșine neîncetat, nu în comparație unii cu alții, ci în lumina lui Hristos.

Când apar neînțelegeri—și vor apărea—să le purtăm cu cumpătare, cu discreție și cu respect reciproc. Nu toate trebuie arătate. Nu orice gând trebuie rostit. Nu orice iritare merită exprimată. Tăcerea, răbdarea și rugăciunea lucrează adesea mai mult decât orice ceartă.

Să ne întrecem unii pe alții—nu în rang, nu în recunoaștere—ci în smerenie, în slujire, în dragoste.

Credincioșii să vadă în noi o icoană vie a frățietății. Să fie martori ai unității chiar și în mijlocul deosebirilor. Să găsească în noi nu desăvârșire, ci pocăință. Nu rivalitate, ci împăcare.

Căci dacă greșim aici, la nivelul propriei noastre purtări, atunci nici cea mai frumoasă predicare nu va putea repara rana.

Fie ca Hristos, Păstorul cel Mare, să Se milostivească de noi.
Fie ca El să ne îndrepte acolo unde greșim.
Fie ca El să ne dăruiască harul de a deveni părinți adevărați pentru poporul Său—și frați adevărați unii altora.