Chemarea la Transfigurare, Nu la Auto-Justificare

De Vlădica Filaret de Pallini și Europa de Vest

În inima vieții creștine ortodoxe stă nu acceptarea de sine, ci schimbarea la față. Nu suntem chemați doar să recunoaștem cine suntem, ci să devenim ceea ce Dumnezeu ne-a creat să fim. Sărbătoarea Schimbării la Față a Domnului nostru Iisus Hristos dezvăluie acest adevăr cu claritate divină: natura umană, unită cu Dumnezeu, este chemată să fie luminată, schimbată și slăvită.
Pe Muntele Tabor, Hristos nu a apărut ca altceva decât El Însuși, ci a dezvăluit ceea ce fusese întotdeauna ascuns sub smerenia cărnii Sale, Lumina necreată a divinității. După cum învață Sfântul Grigorie Palama:
“Lumina Schimbării la Față a Domnului nu ia ființă și apoi trece; este veșnică, necreată și slava naturii divine.”
În această revelație, Biserica vede nu numai slava lui Hristos, ci și propria noastră chemare. Imnurile Sărbătorii proclamă că Hristos a fost transfigurat “arătându-le ucenicilor slava atât cât au putut ei să poarte.” Implicaţia este inconfundabilă: viaţa în Hristos este o mişcare de la întuneric la lumină, de la stricăciune la curăţie, de la păcat la sfinţenie.
Această înțelegere este în contrast puternic cu duhul lumii moderne. Astăzi suntem învățați că pacea se găsește acceptându-ne exact așa cum suntem, că lupta este nesănătoasă, că străduința de schimbare este apăsătoare și că pocăința este o formă de auto-respingere. Limbajul “autenticitate” a înlocuit limbajul sfințeniei. Defectele sunt redenumite ca identități, patimile ca virtuți și păcatul ca ceva ce trebuie sărbătorit mai degrabă decât vindecat.
Cu toate acestea, Părinții vorbesc cu un singur glas împotriva unei astfel de înșelăciuni. Sfântul Isaac Sirul scrie:
“Această viață ți-a fost dată pentru pocăință; nu-l irosi pe activități zadarnice.”


De-a lungul vieții Bisericii, citim despre bărbați și femei care nu au fost afirmați în păcatele lor, ci transformați prin har. Foşti hoţi au devenit sfinţi. Ucigașii au devenit martiri. Desfrânați au devenit asceți. Persecutorii au devenit apostoli. Biserica nu ascunde aceste istorii; ea le proclamă cu voce tare, pentru că ele mărturisesc puterea pocăinței și mila lui Dumnezeu.
Sfântul Moise Etiopianul a fost cândva un criminal violent, înrobit patimilor sale. El nu s-a acceptat așa cum era. S-a luptat, a postit, s-a rugat, a plâns și a luptat împotriva întunericului din el. Prin pocăinţă şi umilinţă, el a fost transfigurat într-un vas radiant al harului. Sfântul Ioan Scărarul ne amintește:
“Pocăința este reînnoirea botezului, un contract cu Dumnezeu pentru o a doua viață.”


Acelaşi tipar se regăseşte în nenumăratele vieţi: Sfânta Maria Egipteanca, Sfântul Ciprian, Sfântul Apostol Pavel. Sfințenia lor nu a venit din îmbrățișarea vieților lor anterioare, ci din moartea față de ele. După cum învaţă Sfântul Maxim Mărturisitorul:
“Cel care se îndepărtează de păcat se întoarce spre Dumnezeu; iar cel care se apropie de Dumnezeu este luminat.”


Creștinismul ortodox nu este o religie a stimei de sine; este o cale a Crucii. Cu toate acestea, tocmai această cale duce la adevărata libertate. Pocăinţa nu este ură de sine, ci adevăr. Este curajul de a spune: Sunt căzut, dar nu sunt abandonat.
A ne strădui împotriva patimilor noastre nu înseamnă a ne lepăda de noi înșine; înseamnă a ne revendica adevăratul sine în Hristos. Harul nu ne lasă aşa cum suntem. Harul transfigurează-transformă. Sfântul Grigorie de Nyssa afirmă clar:
“Scopul unei vieți virtuoase este asemănarea cu Dumnezeu.”


Sărbătoarea Schimbării la Față ne amintește că, creștinismul nu este despre gestionarea păcatelor noastre sau justificarea slăbiciunilor noastre, ci despre urcarea pe munte cu Hristos. Încet, dureros uneori, dar mereu cu fața spre Lumină. Ca şi creştini ortodocşi, noi nu cerem lumii să accepte greşelile noastre; îi cerem lui Dumnezeu să le vindece.
Și El face—când suntem dispuși să fim schimbați.