VREMURILE MĂRTURISIRII – Prigoana dreptei credințe în zilele noastre și biruința lui Hristos asupra judecății oamenilor!

„Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni.”
(Faptele Apostolilor 5, 29)

De către Arhimandritul Adrian

Fiecare veac al Bisericii și-a avut încercările sale, fiecare generație și-a purtat crucea ei, iar fiecare vreme de tulburare a cerut creștinilor să răspundă unei întrebări de care nu se pot ascunde: cât prețuiește pentru noi adevărul credinței și până unde suntem pregătiți să mergem pentru a nu-l trăda?

Domnul nostru Iisus Hristos nu le-a făgăduit ucenicilor Săi o viață lipsită de împotriviri. Nu le-a spus că lumea îi va înțelege întotdeauna, că autoritățile îi vor apăra sau că pacea văzută va însoți necontenit propovăduirea Evangheliei. Dimpotrivă, i-a prevenit: „Dacă M-au prigonit pe Mine, și pe voi vă vor prigoni”. Biserica nu a primit făgăduința că va fi cruțată de suferință, ci că nu va fi biruită de ea. Nu i s-a promis că va fi întotdeauna puternică în ochii lumii, ci că porțile iadului nu o vor birui.

De aceea, istoria Bisericii nu este numai istoria marilor catedrale, a sinoadelor, a instituțiilor și a așezămintelor văzute. Ea este, mai înainte de toate, istoria conștiințelor care nu s-au vândut, a oamenilor care au rămas lângă Hristos atunci când această rămânere îi costa libertatea, cinstea, slujirea sau chiar viața. Împărații au trecut, legile s-au schimbat, hotărârile nedrepte au fost uitate, iar sinoadele tâlhărești au rămas în istorie ca o rușine. Dar mărturisirea sfinților a rămas vie, pentru că adevărul lor nu se sprijinea pe puterea oamenilor, ci pe Hristos.

Sfântul Atanasie cel Mare a fost izgonit de mai multe ori din scaunul său și a ajuns să pară aproape singur împotriva unei lumi cuprinse de rătăcirea ariană. Sfântul Ioan Gură de Aur a fost depus de un sinod nedrept și trimis în exil, în timp ce cei care îl condamnaseră își închipuiau că au închis pentru totdeauna glasul celui ce mustrase păcatul. Sfântul Maxim Mărturisitorul a fost judecat, întemnițat și mutilat pentru că nu a primit compromisul dogmatic, iar Sfântul Teodor Studitul a cunoscut exilul și prigoana pentru apărarea rânduielii Bisericii. Sfântul Marcu al Efesului a rămas aproape singur împotriva unei uniri mincinoase, dar acel „aproape singur” s-a dovedit mai puternic decât mulțimea celor care semnaseră.

În toate aceste cazuri, puterea omenească părea să fi biruit. Existau hotărâri, existau condamnări, existau structuri și autorități care puteau arăta spre documentele lor și puteau spune: „Acesta este osândit.” Dar timpul a arătat că un act de condamnare nu este totuna cu judecata lui Dumnezeu, iar o pedeapsă administrativă nu se transformă, numai prin existența ei, în adevăr dogmatic sau în dreptate bisericească.

Această lecție este de mare însemnătate și pentru vremurile noastre. Astăzi există clerici care au întrerupt pomenirea unor ierarhi, mărturisind că aceștia propovăduiesc public învățături pe care ei le socotesc străine de dreapta credință. Pentru această hotărâre, unii au fost suspendați, opriți de la slujire sau caterisiți. În jurul acestor cazuri există dispute, interpretări canonice diferite, acuzații și cuvinte grele. Tocmai de aceea se cere mult discernământ, fiindcă nici mărturisirea adevărului nu trebuie amestecată cu patima, nici ascultarea bisericească nu trebuie prefăcută într-o tăcere fără conștiință.

Canonul al XV-lea al Sinodului I-II din Constantinopol nu binecuvântează dezordinea, ambiția personală sau despărțirea pentru pricini omenești. Nu orice neînțelegere cu episcopul devine mărturisire și nu orice întrerupere a pomenirii este, prin ea însăși, dovadă de sfințenie. Canonul vorbește despre o situație precisă și gravă: aceea în care episcopul propovăduiește public, cu capul descoperit, o erezie condamnată de Sfintele Sinoade sau de Părinți. Într-o asemenea împrejurare, cei care se îngrădesc de comuniunea cu el înaintea unei judecăți sinodale nu sunt numiți schismatici, ci sunt socotiți vrednici de cinste, fiindcă nu au rupt unitatea Bisericii, ci au căutat să o apere de falsa unitate pe care o naște erezia.

Aici se află un adevăr care nu poate fi ocolit: o sancțiune bisericească pronunțată împotriva unui cleric nu închide automat cercetarea asupra dreptății ei. Biserica nu este o simplă administrație, iar canoanele nu sunt instrumente de pedepsire aflate la bunul plac al celui mai puternic. Ele sunt hotare puse pentru păzirea adevărului, a unității și a mântuirii sufletelor. Dacă o măsură disciplinară este dată tocmai pentru fapta pe care un canon o apără, atunci conștiința bisericească este datoare să cerceteze nu numai forma exterioară a hotărârii, ci și adevărul din pricina căruia omul a fost pedepsit.

Nu orice caterisire este nedreaptă. Biserica are dreptul și datoria de a îndepărta din slujire clericii care cad în erezie, imoralitate, impostură sau neascultare pătimașă. Dar nici orice caterisire nu devine dreaptă numai pentru că poartă o semnătură și o ștampilă. Istoria ne arată că au existat sfinți depuși de sinoade, episcopi izgoniți de alți episcopi și mărturisitori condamnați în numele unei pretinse păci bisericești. Uneori pedeapsa care trebuia să acopere glasul adevărului a devenit, în timp, tocmai mărturia nevinovăției celui osândit.

Chiar istoria românească ne oferă o lecție de smerenie. Diaconul Ion Creangă a fost caterisit în secolul al XIX-lea, iar după mai bine de o sută de ani hotărârea a fost ridicată postum, memoria sa fiind reabilitată. Desigur, cazul său nu poate fi așezat pe același plan dogmatic cu mărturisirea marilor sfinți ai Bisericii și nici nu trebuie folosit ca dovadă că orice sancțiune ar fi nedreaptă. Dar el arată limpede că autoritățile bisericești, fiind alcătuite din oameni, pot greși, iar o generație poate fi chemată să îndrepte ceea ce alta a hotărât în pripă sau sub presiunea împrejurărilor.

O generație pedepsește, iar alta repară. O generație condamnă, iar alta cercetează și reabilitează. Dar cel care a pătimit nu își mai primește înapoi anii pierduți, slujirea oprită, lacrimile familiei, singurătatea sau rușinea aruncată asupra numelui său. Dreptatea târzie poate curăți o pagină de istorie, însă nu poate șterge suferința trăită. De aceea, cei ce judecă în Biserică trebuie să o facă cu frică de Dumnezeu, știind că fiecare semnătură pusă împotriva unui om va fi cercetată înaintea lui Hristos, iar fiecare condamnare nedreaptă se poate transforma într-o mărturie împotriva celui care a rostit-o.

Această lecție devine cu atât mai serioasă atunci când autoritatea bisericească cheamă în sprijin puterea statului. Statul are dreptul să apere ordinea publică, să împiedice frauda, impostura și folosirea abuzivă a demnității clericale. Dar conștiința religioasă, adevărul dogmatic și validitatea duhovnicească a unei mărturisiri nu pot fi hotărâte prin mijloace polițienești. Cezarul nu poate defini credința, nu poate transforma adevărul în minciună și nici minciuna în adevăr. El poate închide o biserică, dar nu poate închide Biserica. Poate interzice unui om să poarte o haină, dar nu poate șterge înaintea lui Dumnezeu harul primit. Poate pedepsi un trup, dar nu poate lega conștiința care stă înaintea lui Hristos.

În zilele noastre, când apar reglementări și măsuri care pot ajunge să atingă exercitarea slujirii religioase, se cuvine o deosebită luare-aminte. Combaterea imposturii nu trebuie prefăcută într-un mijloc de reducere la tăcere a celor care invocă o problemă de credință și de conștiință. Altfel, o dispută bisericească ajunge să fie rezolvată prin constrângere civilă, iar rana din trupul Bisericii se adâncește. Adevărul nu are nevoie de jandarmi pentru a se apăra. El are nevoie de mărturisire, de cercetare sinodală adevărată, de pocăință și de luminarea Sfântului Duh.

România a cunoscut deja asemenea răni. După schimbarea calendarului bisericesc, clerici, monahi și credincioși care au rămas la vechea rânduială au fost supuși presiunilor, sancțiunilor, evacuărilor, arestărilor și intervențiilor autorităților civile. Istoria acelei perioade este complexă, iar toate faptele și toate pozițiile trebuie cercetate cu seriozitate, fără idealizări și fără ură. Dar suferința oamenilor nu poate fi negată, iar lecția rămâne: atunci când problemele credinței sunt rezolvate prin forță, pacea obținută nu este pace bisericească, ci numai tăcerea celui constrâns.

Credința nu poate fi schimbată cu bastonul, iar conștiința nu poate fi îndreptată prin frică. Omul poate fi silit să părăsească o biserică, dar nu poate fi silit să creadă că ceea ce socotește sfânt a devenit, deodată, greșit. Poate fi lipsit de libertate, dar nu și de răspunderea înaintea lui Dumnezeu. Iar atunci când autoritatea civilă este chemată să pedepsească acolo unde ar fi trebuit să existe dialog, cercetare și răbdare, ea nu vindecă tulburarea, ci o împinge în adâncul sufletelor, unde va continua să doară peste generații.

Aceeași tragedie s-a văzut, într-o formă mult mai cumplită, în timpul prigoanei comuniste. În Rusia, după revoluția bolșevică, Biserica a fost lovită prin uciderea episcopilor, arestarea preoților, închiderea mănăstirilor și infiltrarea structurilor bisericești. Sfântul Patriarh Tihon a încercat să păstreze unitatea Bisericii în condiții aproape imposibile, iar rânduiala cunoscută sub numele de Ukazul 362 a oferit un principiu de supraviețuire bisericească pentru situațiile în care legătura normală cu autoritatea superioară devenea imposibilă. Mai târziu, în mijlocul presiunilor și al compromisurilor impuse, unii episcopi, preoți și credincioși au ales calea catacombelor.

Istoria comunităților din catacombe este complexă, iar statutul diferitelor lor continuări este judecat în mod diferit în lumea ortodoxă. Nu este drept să se facă afirmații necontrolate și nici să fie transformată o realitate dureroasă într-un prilej de triumfalism jurisdicțional. Dar mărturia acelor creștini rămâne cutremurătoare: când bisericile au fost închise, au slujit în case, în păduri și în ascunzători; când numele lor au fost șterse din registrele oficiale, ele au rămas scrise înaintea lui Dumnezeu; când structurile văzute au fost lovite, Hristos Și-a păstrat poporul prin păstori care au preferat prigoana compromisului.

De aici se naște o întrebare care îi tulbură pe mulți: dacă încercările se vor înmulți, cine va păstra succesiunea apostolică? Cine va hirotoni viitorii preoți? Cine va continua slujirea atunci când structurile bisericești vor fi supuse unei presiuni tot mai mari?

Răspunsul nu se află în neliniște, ci în făgăduința lui Hristos. Biserica nu este proprietatea unei administrații și nici creația unei epoci istorice. Ea este Trupul lui Hristos. Domnul nu Și-a păstrat Biserica până astăzi pentru a o părăsi tocmai în ceasul încercării. În timpul arianismului au existat episcopi ortodocși. În vremea iconoclasmului au existat păstori care nu s-au plecat poruncilor împărătești. În anii comunismului au existat ierarhi, preoți, monahi și credincioși care au păstrat credința cu prețul libertății și al vieții.

Dumnezeu poate îngădui ca mărturisitorii să fie puțini, dar nu îngăduie ca adevărul să dispară. Îi poate lăsa fără puterea lumii, dar nu fără har. Îi poate ascunde de ochii mulțimii, dar nu îi pierde din vederea Sa. Uneori, continuitatea Bisericii nu se vede în splendoarea instituțiilor, ci în tăcerea unei chilii, în Sfânta Liturghie săvârșită cu frică într-un loc necunoscut, în mâinile unui episcop prigonit care păstrează cu sfințenie ceea ce a primit.

Totuși, acest adevăr nu trebuie transformat într-o justificare a oricărei despărțiri. A te numi mărturisitor nu înseamnă că ai devenit deja unul. Mărturisirea nu se măsoară prin asprimea cuvintelor, prin numărul vrăjmașilor sau prin satisfacția de a te socoti singurul drept. Adevăratul mărturisitor nu se bucură de căderea nimănui, nu dorește pierzarea episcopului, nu face din suferința Bisericii un prilej de slavă personală. El plânge pentru rătăcire, se roagă pentru cei care îl prigonesc și își cercetează neîncetat propria inimă, ca nu cumva, luptând împotriva unei erezii, să cadă în mândrie, ură sau schismă.

Canonul al XV-lea este un hotar de apărare a credinței, nu o armă pentru răfuieli. El nu cheamă la întemeierea unei lumi paralele din ambiție omenească, ci la îngrădirea de erezie. Nu desființează episcopatul și nici nu transformă preotul în autoritate supremă. Dimpotrivă, apără adevărata slujire episcopală împotriva falsificării ei, pentru că episcopul este chemat să fie păzitorul credinței apostolice, nu izvorul unei credințe noi.

Ascultarea ortodoxă nu este supunere oarbă față de orice poruncă. Ea este ascultare în Hristos, în adevăr și în hotarele Sfintei Tradiții. Nici episcopul nu este mai presus de Evanghelie, nici preotul nu este liber de rânduiala Bisericii, nici credinciosul nu poate face din propria părere măsura adevărului. Toți sunt sub judecata lui Hristos. Iar adevărata unitate nu se construiește prin tăcerea forțată a conștiinței, ci prin aceeași credință, aceeași Euharistie și aceeași viață în adevăr.

De aceea, preoții care au pătimit pentru mărturisirea credinței nu trebuie nici idolatrizați, nici condamnați în grabă. Fiecare caz trebuie cercetat în adevăr, cu documente, cu mărturii, cu Sfintele Canoane și fără patimă. Dacă au greșit, greșeala trebuie arătată cu dragoste și temei. Dacă însă au fost pedepsiți pentru că au refuzat comuniunea cu o erezie propovăduită public, atunci hotărârea împotriva lor nu poate fi socotită dreaptă numai pentru că a fost emisă de o autoritate. Într-un asemenea caz, canonul nu îi numește răzvrătiți, ci apărători ai Bisericii împotriva dezbinării provocate de erezie.

Rămâne, desigur, o suferință grea: un cleric sancționat este împiedicat să slujească, credincioșii se tulbură, comunitățile se risipesc, iar statul poate ajunge să considere orice continuare a slujirii drept încălcare a unei norme juridice. Aici se întâlnesc două planuri care nu trebuie confundate. Statul poate constata existența unei decizii administrative, dar nu poate judeca înaintea lui Dumnezeu dacă acea decizie a fost canonică și dreaptă. Episcopia poate interzice accesul într-un locaș aflat în proprietatea ei, însă adevărul unei mărturisiri nu se hotărăște prin dreptul de proprietate. Patriarhia poate emite comunicate, dar conștiința Bisericii nu se reduce la un comunicat.

Aceasta nu este o chemare la anarhie, la nesocotirea legilor sau la tulburarea ordinii publice. Creștinul nu caută conflictul și nu disprețuiește autoritatea statului. El se supune legilor atât timp cât acestea nu îi cer să păcătuiască sau să-și lepede credința. Dar când ascultarea față de oameni intră în contradicție directă cu ascultarea față de Dumnezeu, răspunsul apostolic rămâne neschimbat: „Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni.”

Mărturisirea nu înseamnă provocare, ci fidelitate. Nu înseamnă dorința de a fi persecutat, ci refuzul de a cumpăra liniștea cu prețul adevărului. Adevăratul mărturisitor nu își pregătește o cunună imaginară și nu se declară singur sfânt. El tremură pentru propria mântuire, se roagă să nu greșească și primește suferința numai atunci când nu mai poate evita compromisul fără să-și rănească sufletul.

Cea mai mare primejdie pentru Biserică nu este întotdeauna prigoana. Prigoana văzută trezește adesea conștiințele și poate naște mucenici. Mai primejdioasă este obișnuința cu compromisul, pacea exterioară cumpărată prin tăcere, gândul că stabilitatea instituției valorează mai mult decât adevărul pentru care instituția există. O Biserică liniștită, dar lipsită de mărturisire, poate fi mai rănită decât o Biserică prigonită, dar vie.

Mărturisitorul nu este un om fără teamă. Este un om care simte frica, dar nu îi îngăduie să devină stăpânul conștiinței sale. El poate tremura înaintea tribunalului, poate plânge când își pierde biserica, poate suferi când este părăsit de cei apropiați și poate simți apăsarea nesiguranței. Dar sub toate acestea există o pace pe care lumea nu o poate da: pacea omului care știe că nu și-a vândut conștiința.

Poate că o generație îl va condamna. Poate că alta îi va ridica pedeapsa. Poate că numele său va fi curățit după moarte, când el nu va mai putea auzi cuvintele reabilitării și nu va mai putea trece pragul bisericii din care a fost alungat. Dar cel care a pătimit pentru adevăr va purta înaintea lui Hristos o bucurie pe care niciun decret omenesc nu i-o poate lua. Nu bucuria celui care se socotește fără greșeală, ci pacea smerită a celui care poate spune:

„Doamne, am fost slab și păcătos. Poate că nu am știut să spun totul cum se cuvenea. Poate că am amestecat uneori durerea mea cu mărturisirea. Dar nu am voit să Te vând. Am făcut ceea ce am înțeles că eram dator să fac pentru păzirea credinței primite de la Sfinții Părinți. Dacă am rămas în picioare, Tu m-ai întărit; dacă am greșit, mila Ta să mă îndrepte.”

Aceasta este măsura adevăratei mărturisiri: nu încrederea trufașă în propria dreptate, ci credincioșia unită cu pocăința. Mărturisitorul nu se înfățișează înaintea lui Hristos cerând plată, ci cerând milă. Nu spune: „Am fost mai bun decât ceilalți”, ci: „Am căutat să nu Te tăgăduiesc.” Nu se bucură că alții au căzut, ci mulțumește că Dumnezeu nu l-a lăsat să cadă împreună cu ei.

În ziua Judecății nu vor mai vorbi funcțiile, rangurile, decretele sau hotărârile vremelnice. Nu va fi întrebat omul câtă putere a avut, ci ce a făcut cu ea. Episcopul va răspunde dacă a păzit credința și dacă și-a iubit turma. Preotul va răspunde dacă a slujit cu inimă curată și dacă nu a transformat altarul într-un loc al ambiției personale. Monahul va răspunde dacă a păstrat duhul pocăinței. Credinciosul va răspunde dacă a mărturisit adevărul cu dragoste și smerenie.

Atunci se va vedea limpede cine a păzit unitatea Bisericii și cine a apărat numai liniștea unei administrații. Se va vedea cine a ascultat cu adevărat și cine a folosit ascultarea ca acoperământ al fricii. Se va vedea cine a mărturisit din dragoste pentru Hristos și cine a făcut din mărturisire un prilej de mândrie.

Până atunci, suntem chemați să nu judecăm cu ușurință, dar nici să nu tăcem din lașitate. Să nu numim orice pedepsit mărturisitor, dar nici orice condamnat vinovat. Să cercetăm duhurile, să păstrăm credința primită, să ne ferim de ură și să nu îngăduim ca frica de oameni să fie mai mare decât frica de Dumnezeu.

Biserica nu va fi salvată de violență, de retorică sau de ambiția unor oameni care se cred singurii ei apărători. Ea este păstrată de Hristos prin sfințenie, prin episcopi credincioși, prin preoți smeriți, prin monahi rugători și prin mireni care nu și-au pierdut conștiința. Uneori aceștia vor fi cunoscuți; alteori vor rămâne ascunși. Uneori vor sluji în catedrale; alteori în case, în păduri sau în catacombe. Dar oriunde se păstrează dreapta credință, succesiunea apostolică și Sfânta Euharistie în adevăr, acolo Hristos nu încetează să fie prezent.

De aceea nu trebuie să deznădăjduim. Vremurile mărturisirii nu sunt numai vremuri de primejdie, ci și vremuri de mare har. Ele descoperă ceea ce pacea ascunde. Arată cât valorează pentru fiecare dintre noi credința, cât de adâncă este ascultarea noastră față de Hristos și dacă iubim Biserica pentru adevărul ei sau numai pentru siguranța pe care ne-o oferă.

Poate că oamenii vor lua unui preot biserica în care a slujit. Poate că îi vor lua veșmintele, numele din registre și dreptul recunoscut de instituții. Poate că îl vor numi răzvrătit, fanatic sau schismatic. Dar nimeni nu îi poate lua curăția conștiinței, dacă ea este cu adevărat curată; nimeni nu îi poate lua rugăciunea, dacă se roagă fără ură; și nimeni nu poate șterge înaintea lui Dumnezeu o mărturisire făcută din dragoste pentru adevăr.

O generație poate pedepsi, iar alta poate repara. O hotărâre poate rămâne în vigoare o sută de ani și apoi poate fi recunoscută ca nedreaptă. Dar deasupra tuturor generațiilor stă aceeași judecată a lui Hristos. Ea nu este influențată de împrejurări, de presiuni politice, de majorități sau de interese. Înaintea ei nu vor avea întâietate nici cei puternici, nici cei persecutați, ci numai cei care au rămas în adevăr, în smerenie și în dragoste.

Fericit va fi atunci omul care va putea auzi cuvântul Domnului: „Bine, slugă bună și credincioasă.” Nu pentru că a biruit oameni, ci pentru că s-a biruit pe sine. Nu pentru că a avut ultimul cuvânt într-o polemică, ci pentru că nu L-a tăgăduit pe Hristos. Nu pentru că a fost lăudat ca mărturisitor, ci pentru că a rămas credincios până la sfârșit.

Aceasta este biruința Bisericii: nu triumful unei tabere asupra alteia, ci rămânerea în Hristos. Nu înfrângerea unui episcop, a unui preot sau a unei instituții, ci izbăvirea tuturor din minciună. Nu răzbunarea celui prigonit, ci pocăința celui care a prigonit și mântuirea amândurora.

Iar când toate hotărârile omenești vor fi trecut, când toate puterile lumii vor fi devenit țărână și când fiecare suflet va sta înaintea Dreptului Judecător, va rămâne numai întrebarea de care nimeni nu se poate ascunde:

AM FOST CREDINCIOȘI LUI HRISTOS?

În fața acestei întrebări se micșorează toate fricile noastre și se luminează toate suferințele mărturisitorilor. Pentru că Hristos nu Și-a părăsit niciodată Biserica și nu îl va părăsi nici pe omul care, cu smerenie, cu pocăință și cu inimă curată, a ales să asculte de Dumnezeu mai mult decât de oameni.

„Fii credincios până la moarte și îți voi da cununa vieții.”
(Apocalipsa 2, 10)