SUB BRAZDA SMERENIEI RODEȘTE ADEVĂRUL, IAR LA SUPRAFAȚA SLAVEI OMENEȘTI PÂNDEȘTE PIEIREA!

De către Arhimandritul Adrian

“Într-o zi, un ţăran ieşi pe ogor, la semănat. Un grăunte, rămas pe vârful unui bulgăre de pământ, a început să se laude către altul, aflat adânc sub brazdă:- Vezi tu, frate, zaci acolo luptându-te cu frigul pământului şi cu bezna, tânjind după o rază de soare, după lumină şi căldură. Eu, frăţioare, o duc mult mai bine, în timp ce tu te chinui.Dar, în clipa aceea, o cioară a coborât pe neaşteptate din văzduh şi a înghiţit grăuntele rămas la vedere. În schimb, fratele său de sub brazdă încolţi peste puţin timp şi, din micul grăunte, ieşi din pământ un spic frumos şi trainic. De-abia acum, lumina şi căldura soarelui îi făceau cu adevărat bine. Cu vremea, spicul deveni copt şi roada lui multă. Astfel, speranţa şi smerenia celui de-al doilea i-au adus adevărata viaţă, în timp ce mândria l-a costat scump pe primul. “

„Dumnezeu stă împotriva celor mândri, iar celor smeriți le dă har.”
(Iacov 4, 6; I Petru 5, 5)

Această pildă nu vorbește numai despre două semințe.
Ea vorbește despre două feluri de a trăi. Despre două feluri de a sluji. Despre două feluri de a înțelege Biserica.

Grăuntele care moare aduce rod Mântuitorul spune:
„Dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă.” (Ioan 12, 24)

Omul firesc fuge de întuneric, de lipsuri, de necazuri și de prigoană. Dar Dumnezeu lucrează tocmai prin acestea.
Sub brazdă se nasc rădăcinile. Sub brazdă moare mândria. Sub brazdă se întărește credința. Sub brazdă rodește harul. Acolo unde omul vede numai întuneric, Dumnezeu pregătește învierea.

Sfântul Isaac Sirul spune că fără ispite nimeni nu dobândește smerenia, iar fără smerenie nimeni nu poate primi harul lui Dumnezeu.

PRIMEJDIA DE A RĂMÂNE LA SUPRAFAȚĂ!
Grăuntele rămas la vedere părea, pentru o vreme, mai fericit. Avea lumină. Era văzut.
Nu era apăsat de brazdă. Dar tocmai această stare l-a făcut vulnerabil. Nu avea rădăcină. Nu avea putere să rodească. A devenit pradă păsării cerului.

La fel se întâmplă și cu omul care caută numai slava lumii.
Care dorește o credință fără cruce. O viață fără pocăință. O mântuire fără jertfă.

Dar Hristos nu a spus niciodată că ucenicii Săi vor merge pe un drum ușor. El spune limpede:
„În lume necazuri veți avea; dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea.” (Ioan 16, 33)

PILDA ȘI VREMURILE PE CARE LE TRĂIM!
Această pildă pare scrisă și pentru zilele noastre. Grăuntele ascuns sub brazdă poate închipui pe toți cei care aleg să rabde pentru conștiința lor înaintea lui Dumnezeu. Poate închipui comunități mici, fără putere omenească, fără sprijin, fără ziduri impunătoare, care primesc să trăiască în lipsuri și în marginalizare pentru că doresc să rămână credincioase învățăturii pe care au primit-o de la Sfinții Apostoli și pe care au păstrat-o Sfinții Părinți. Lumea îi vede puțini. Îi vede slabi. Îi vede lipsiți de importanță. Dar Dumnezeu vede rădăcinile.

În schimb, grăuntele rămas la suprafață ne amintește cât de mare este ispita slavei omenești. O comunitate poate avea biserici impunătoare. Poate avea mulțime de credincioși. Poate avea cinste din partea lumii. Dar fiecare păstor și fiecare credincios este chemat să se întrebe mereu:
„Rămân eu credincios lui Hristos și învățăturii pe care Biserica a păstrat-o dintru început?”

Istoria Bisericii ne arată că adevărul nu a fost întotdeauna de partea celor mulți. În vremea arianismului, Sfântul Atanasie cel Mare a rămas aproape singur împotriva lumii.

Sfântul Maxim Mărturisitorul a fost întemnițat și mutilat pentru că nu a primit compromisul.

Sfântul Marcu al Efesului a rămas singur la Ferrara-Florența și tocmai această statornicie a păstrat mărturisirea ortodoxă.

Niciunul dintre acești sfinți nu a ales calea ușoară. Ei au ales brazda. Au ales crucea. Au ales adevărul. Și tocmai de aceea au rodit.

O LECȚIE ȘI PENTRU CLERUL ZILELOR NOASTRE!
Pilda aceasta este și o chemare pentru fiecare episcop, preot și diacon. Un slujitor al lui Hristos poate fi ispitit să caute aprecierea lumii, liniștea, popularitatea sau succesul exterior. Dar toate acestea sunt asemenea grăuntelui rămas la suprafață.
Ele pot impresiona pentru o vreme..Însă ceea ce caută Dumnezeu nu este slava omenească, ci credincioșia.

În schimb, păstorul care primește să sufere pentru conștiința sa, care rabdă neînțelegeri, marginalizare sau prigoană pentru că dorește să rămână credincios adevărului lui Hristos, seamănă cu grăuntele ascuns în brazdă. Poate părea că pierde. Poate părea că este uitat. Dar Dumnezeu lucrează tocmai în această ascundere.

Adevărata rodire nu începe deasupra pământului. Ci dedesubt. În taina smereniei.

CIOARA DIN PILDĂ!
Cioara nu este doar o pasăre. Ea este chipul vrăjmașului.
Mântuitorul tâlcuiește:
„Apoi vine diavolul și ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască.” (Luca 8, 12)

Diavolul nu se teme de ziduri. Nu se teme de mulțimi. Nu se teme de organizare. Se teme de adevăr. Se teme de smerenie. Se teme de pocăință. Se teme de omul care rămâne credincios lui Hristos.

CALEA SFINȚILOR!
Sfântul Antonie cel Mare spune:
„Am văzut toate cursele vrăjmașului întinse pe pământ și am suspinat, zicând: «Cine poate scăpa de ele?» Și am auzit un glas care mi-a zis: «Smerenia.»”

Aceasta este cheia întregii pilde. Nu omul care se laudă rodește. Ci omul care rabdă.
Nu omul care caută întâietatea. Ci omul care se lasă modelat de Dumnezeu.
Nu omul care fuge de cruce.
Ci omul care o poartă împreună cu Hristos.

Frați creștini, să nu ne speriem dacă Dumnezeu îngăduie peste noi brazda încercărilor. Poate că tocmai atunci lucrează cel mai mult la mântuirea noastră. Poate că tocmai în ascundere, în lipsuri, în prigoană și în răbdare pregătește rodul pe care lumea încă nu-l vede. Grăuntele rămas la suprafață a părut, pentru o clipă, mai fericit. Dar a pierit. Grăuntele ascuns în pământ a părut înfrânt. Dar a înviat în rod bogat. La fel este și cu fiecare suflet. La fel este și cu fiecare păstor. La fel este și cu fiecare comunitate creștină. Nu zidurile vor mântui Biserica. Nu numărul credincioșilor. Nu aprecierea lumii.

Ci credincioșia față de Hristos, smerenia, pocăința și păstrarea adevărului de credință până la sfârșit.

Atunci se va împlini și pentru noi cuvântul Apostolului:
„Dumnezeu stă împotriva celor mândri, iar celor smeriți le dă har.” (Iacov 4, 6)

Și numai harul lui Dumnezeu poate face ca un grăunte îngropat în smerenie să devină un spic bogat pentru Împărăția Cerurilor.
Așa să ne ajute Dumnezeu!