BINECUVÂNTAREA ÎN BISERICA LUI HRISTOS – LANȚUL HARULUI DE LA EPISCOP LA PREOT ȘI DE LA PREOT LA CREDINCIOȘI

De către Arhimandritul Adrian

Învățătură din viața Sfinților Mucenici Epictet preotul și Astion monahul:
“(…) Diavolul, văzîndu-se nu rușinat, nu numai de stareț, dar și de tînărul Astion, s-a lipsit de dobînda sa din sufletele omenești și se rupea de zavistie. Deci, s-a înarmat asupra lor cu toate meșteșu-girile sale, dar nimic nu sporea. Diavolul a gătit asupra tînărului, o vreme prielnică în chipul acesta. Ieșind într-o zi Astion la rîu ca să ia apă fără binecuvîntarea starețului și văzîndu-l vrăjmașul neîngrădit cu binecuvîntarea starețului, îndată – prin voința lui Dumnezeu – a năvălit asupra lui cu niște gînduri spurcate și a tulburat sufletul tînărului. Întorcîndu-se Astion în chilia sa se rușina să-și mărturisească părintelui său gîndurile acelea care l-au biruit; luptîndu-se cu ele trei zile, postea și se ruga cu lacrimi. El își obosea trupul cu osteneli, însă nicidecum nu se depărtau de la el gîndurile necurate, prin care, ca niște săgeți nevăzute, vrăjmașul îl rănea pe el.
Văzînd starețul pe ucenic tulburat și mîhnit, a zis către el: “Ce este aceasta, fiule, că te văd tulburat? Această mîhnire pe care o văd la tine, nu este mîhnirea sfinților care se îngrijesc de mîntuirea lor, ci arată pe față duhovniceasca întristare. Eu cred că mîhnirea ta este ruptură de moarte, precum și mîhnirea care a ucis pe Ahitofel, sfetnicul lui Avesalom, și care a pierdut pe Iuda, vînzătorul lui Hristos”. Atunci Astion a început a mărturisi, zicînd: “Părinte, mai înainte de aceste trei zile, vorbeai cu niște cinstiți bărbați despre tainele cerești și eu aveam nevoie să ies la apă. Deci, m-am rușinat a cere binecuvîntarea ta înaintea acelor bărbați, căci n-am vrut prin aceasta să vă tai vorba voastră. Deci, neștiind tu, am ieșit la apă fără binecuvîntarea ta. Însă în cale a năvălit spre mine un nor întunecat de gînduri spurcate. Iată, acum au trecut trei zile de cînd mă lupt cu ele și nu pot să le gonesc și pentru aceasta sînt supărat”.
Sfîntul stareț, căutînd cu groază la dînsul, a zis: “Pentru ce ai ieșit afară din ușa chiliei fără porunca mea? Pentru ce te-ai dus la rîu fără binecuvîntarea preotului lui Hristos? Nu știi oare că binecuvîntarea celui mai mare este zid nesurpat pentru cei tineri, că este paloș tare și armă nebiruită asupra diavolului?” Zicînd acestea, i-a poruncit să se întindă la rugăciune pe pămînt în chipul Sfintei Cruci și s-a întins și starețul. Și astfel s-au rugat amîndoi împreună lui Dumnezeu. Sculîndu-se ei de la pămînt, după multă rugăciune, fericitul Astion a văzut un copil negru cu o lumînare aprinsă, fugind de la dînsul și zicîndu-i: “Mărturisirea ta, Astioane, a sfărîmat astăzi puterile mele cele mari; iar rugăciunea voastră m-a lăsat fără arme”. (…)”

„Nu știi oare că binecuvântarea celui mai mare este zid nesurpat pentru cei tineri, că este paloș tare și armă nebiruită asupra diavolului?”_(Sfântul Mucenic Epictet)
Într-o vreme în care tot mai mulți oameni își conduc viața numai după propria judecată, iar ascultarea este privită ca o slăbiciune, viața Sfinților Mucenici Epictet preotul și Astion monahul ne descoperă una dintre cele mai mari taine ale vieții duhovnicești: puterea binecuvântării și a ascultării în Biserica lui Hristos.
Sfântul Astion nu a căzut pentru că a făcut un lucru rău. El a ieșit doar să ia apă. Dar a ieșit fără binecuvântarea părintelui său duhovnicesc.
Această aparent mică neascultare a fost suficientă pentru ca vrăjmașul să afle loc de atac.
După trei zile de luptă cu gândurile necurate, Sfântul Epictet i-a spus:
„Nu știi oare că binecuvântarea celui mai mare este zid nesurpat pentru cei tineri, că este paloș tare și armă nebiruită asupra diavolului?”
Acest cuvânt nu privește numai viața monahală, ci întreaga rânduială a Bisericii.

BINECUVÂNTAREA NU ESTE UN SIMPLU GEST!
Mulți cred că binecuvântarea este doar un semn făcut cu mâna sau o formulă de politețe.
În realitate, binecuvântarea este chemarea harului lui Dumnezeu peste omul care dorește să nu se conducă după propria voie, ci după voia lui Hristos.
Când un creștin spune:
„Părinte, binecuvântați!”
el mărturisește că nu vrea să fie călăuzit doar de propria judecată, ci caută voia lui Dumnezeu prin slujitorul Bisericii.
Această smerenie atrage harul dumnezeiesc.

LANȚUL BINECUVÂNTĂRII ÎN BISERICĂ!
Dar aici trebuie înțeleasă o taină pe care mulți o uită.
Așa cum credinciosul primește binecuvântare de la preot, tot astfel și preotul trebuie să slujească sub binecuvântarea episcopului său.
Aceasta este rânduiala lăsată de Sfinții Apostoli și păstrată de Biserica Ortodoxă de aproape două mii de ani.
Preotul nu este un slujitor independent.
El nu-și ia singur dreptul de a predica, de a boteza, de a spovedi sau de a săvârși Dumnezeiasca Liturghie.
Toată această lucrare o primește prin hirotonie și o exercită în ascultare față de episcopul său.
Dar nici episcopul nu este stăpân peste adevăr.
El însuși este dator să păstreze nealterată credința apostolică și să mărturisească drept cuvântul adevărului.
Sfântul Apostol Pavel îl îndeamnă pe Timotei:
„Silește-te să te înfățișezi înaintea lui Dumnezeu încercat, lucrător care n-are de ce să se rușineze, drept învățând cuvântul adevărului.” (II Timotei 2, 15)
De aceea, în Biserica Ortodoxă nu există ascultare despărțită de adevăr.
Există ascultare în adevăr.

ASCULTAREA NU ESTE OARBĂ!
Uneori se spune:
„Trebuie să ascultăm fără să întrebăm.”
Sfinții Părinți nu au învățat niciodată aceasta.
Ei au învățat că ascultarea trebuie să fie făcută în limitele adevărului descoperit de Hristos.
Sfântul Apostol Pavel spune limpede:
„Chiar dacă noi sau înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o, anatema să fie.” (Galateni 1, 8)
Prin urmare, credinciosul este dator să ceară binecuvântarea unui preot ortodox dreptslăvitor.
Preotul este dator să rămână în ascultarea episcopului său.
Iar episcopul este dator să păstreze întreagă credința ortodoxă mărturisită de Sfinții Apostoli, de Sinoadele Ecumenice și de Sfinții Părinți.
Numai astfel lanțul binecuvântării rămâne neîntrerupt.
Dacă adevărul este părăsit, ascultarea nu mai poate fi invocată ca justificare pentru rătăcire.

PRIMEJDIA VOII PROPRII
Diavolul nu începe prin păcate mari. El începe prin a-l convinge pe om că nu are nevoie de sfat.
„Hotărăște singur.”
„Nu întreba pe nimeni.”
„Tu știi mai bine.”
Aceasta este rădăcina propriei voințe. Astion a învățat prin experiență că lipsa binecuvântării deschide poarta ispitelor.
Noi, de asemenea, ar trebui să învățăm să nu luăm hotărâri importante fără rugăciune, fără binecuvântare și fără sfat.

MĂRTURISIREA CARE ZDROBEȘTE PUTEREA VRĂJMAȘULUI
Sfântul Astion nu s-a izbăvit prin propriile puteri. El a fost izbăvit atunci când și-a descoperit gândurile și s-a rugat împreună cu părintele său.
Atunci demonul a mărturisit:
„Mărturisirea ta, Astioane, a sfărâmat astăzi puterile mele cele mari; iar rugăciunea voastră m-a lăsat fără arme.”
Aceasta este puterea vieții bisericești: smerenia, mărturisirea și rugăciunea în comuniune cu cei puși de Dumnezeu să păstorească turma Sa.

O LECȚIE PENTRU FIECARE FAMILIE ORTODOXĂ!
De câte ori nu luăm hotărâri importante fără să cerem sfat?
Schimbăm locul de muncă. Ne mutăm într-un alt oraș. Pornim o afacere. Începem o relație. Facem investiții. Ne implicăm în diferite proiecte. Și abia după ce apar necazurile ne întrebăm unde am greșit.
Nu înseamnă că fiecare pas din viață trebuie făcut numai după o întrebare adresată preotului. Însă atunci când este vorba despre decizii importante, cu urmări asupra vieții noastre și a familiei, este înțelept să căutăm binecuvântarea și sfatul unui duhovnic ortodox care păstrează dreapta credință.
Nu pentru că preotul ar înlocui libertatea sau responsabilitatea noastră, ci pentru că Dumnezeu binecuvintează smerenia celui care caută luminare și nu se bizuie exclusiv pe propria judecată.

CONCLUZIE!
Viața Sfântului Astion ne învață că binecuvântarea nu este o formalitate, ci o lucrare a harului.
Ea este pavăză pentru credincios, putere pentru preot și responsabilitate pentru episcop.
Dar această binecuvântare este lucrătoare numai atunci când fiecare rămâne în locul rânduit de Dumnezeu și păstrează neștirbită dreapta credință.
Credinciosul în ascultarea preotului.
Preotul în ascultarea episcopului.
Episcopul în ascultarea lui Hristos și a învățăturii Sfinților Apostoli și a Sfinților Părinți.
Acesta este lanțul sfânt al harului în Biserică.
Când acest lanț rămâne unit prin adevăr și dragoste, se împlinește cuvântul Sfântului Epictet: ”binecuvântarea celui mai mare este zid nesurpat, paloș tare și armă nebiruită asupra diavolului.”
Iar credinciosul care trăiește în această rânduială poate merge cu pace pe calea mântuirii, știind că nu se sprijină pe propria înțelepciune, ci pe harul lui Dumnezeu care lucrează în Biserica Sa.